Capitolul 2 din cartea lui Iov debutează în cer, cu un nou conciliu, unde Satan este, din nou, prezent. Dumnezeu începe să se laude cu „robul său Iov” (titlu de onoare), arătându-i lui Satan că acuzele sale sunt cu totul nefondate. Satan însă este ambiţios şi nu se dă bătut foarte uşor. Replica pe care acestă o dă lui Dumnezeu este că încercarea nu a fost suficient de dură; că a te bucura de sănătate şi de darul vieţii sunt binecuvântări suficient de mari, binecuvântări de care Iov încă se poate agăţa. În momentul în care viaţa îi va fi pusă în pericol însă, Satan garantează că Iov se va lepăda de Dumnezeu şi „Îl va blestema în faţă”. Satan observă, ce-i drept cu multă pătrundere, că oamenii „se prind” cu toată puterea de viaţă…
În mod surprinzător, Dumnezeu acceptă şi provocarea aceasta, punând şi acum, bineînţeles, limite precise ce nu puteau fi depăşite. Nu vreau să speculez prea mult pe marginea naturii bolii lui Iov. Este cert că avem de-a face cu o boală extrem de neplăcută şi supărătoare. Aceasta îl desfigurează şi îl chiunuie în mod continu (vezi şi celelalte capitole ale cărţii: nu poate să se odihnească, îi este afectată digestia etc.). Ce va face Iov acum? Blestemă el pe Dumnezeu atunci când ultimele binecuvântări îi sunt luate? Răspunsul Bibliei este fără echivoc: NU! „În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc cu buzele lui.” Ce putem învăța de aici?
Obişnuim să gândim că după nor vine, fără greş, soare. Dar nu întotdeauna! Uneori după nor vine un nor şi mai întunecat, după furtună vine o furtună şi mai cumplită. Da, soarele va ieşi de după nor, dar uneori doar după ce credinciosul ajunge „în căminul mai sus de nori, în ţara gloriei”, după cum spune cântarea. Autorul Epistolei către Evrei ne vorbeşte despre oameni care au suferit mult şi „măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit”. Trebuie să fim atenţi ca nu cumva în dorinţa noastră puternică de a mângâia să nu oferim o consolare ieftină şi fără substanţă.
Iov stă înaintea noastră, peste veacuri, ca un exemplu al credincioşiei. Chiar şi atunci când suferinţa şi zdrobirea lui sunt duse la extrem, îşi păstrează credinţa. Iov ne arată că se poate. Este bine să luăm aminte la exemplul lui, noi cei care trăm în vremea creştinului „bibelou”, sensibil, delicat, gata să se spargă la cea mai mică atingere… Iov poate fi o pildă pentru noi acum sau o mărturie în ziua judecăţii. Un om zdrobit, dar credincios, iar noi, o generație răsfățată, dar mofturoasă și necredincioasă.
Iov ne învaţă, de asemenea, că cea mai mare comoară e credinţa în Dumnezeu. Chiar când pierde totul, Iov îşi păstrează credinţa în suveranitatea lui Dumnezeu (v. răspunsul pe care îl dă soţiei). Poţi să ai parte de toate binecuvântările, dar în momentul în care îţi pierzi credinţa, ele devin un blestem. Poţi să pierzi toate binecuvântările, dar, dacă nu ai pierdut credinţa, nu ai pierdut nimic. Credinciosul hedonist de azi, care caută plăcerea şi confortul cu orice preţ, trebuie să redefinească binecuvântarea şi blestemul.
Istorisirea ne învaţă și faptul că Satan e limitat în acţiunile sale şi că trebuie să ceară permisiunea atunci când dorește să acționeze. Există o concepţie populară ce îi acordă lui Satan puteri nelimitate. Să nu uităm că el nu e nici atotputernic, nici omniscient, fiind limitat în acțiunile sale. Nu el, ci Dumnezeul suveran conduce universul! Nu el, ci Dumnezeuul suveran stabileşte intensitatea încercării, iar Acest Dumnezeu a promis că încercarea nu va fi niciodată prea grea.
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter