Când Domnul Însuși Își dărâmă Casa – meditație din Plângerile lui Ieremia 2

Să ne întrebăm mai întâi Cine este autorul acestei distrugeri? Într-un sens, este vorba despre împăratul Babilonului și oștirea sa. Istoria are suișurile și coborâșurile ei, iar acum îi era favorabilă acestuia. Autorul acestei cărți privește însă la lucruri în profunzime. El știe că împăratul Babilonului și oștirea sa nu au fost decât o unealtă în mâna Domnului. Să ascultăm v. 2: „DOMNUL a nimicit, fără milă, toate locuințele lui Iacov. În urgia Lui, a dărâmat întăriturile fiicei lui Iuda și le-a prăvălit la pământ; a făcut de ocară împărăția și căpeteniile ei.” Dumnezeu nu a mai fost păzitorul poporului Său, ci a ajuns ca un vrăjmaș: „Ca un vrăjmaș a ajuns Domnul, a nimicit pe Israel, i-a dărâmat toate palatele, i-a prăbușit întăriturile și a umplut pe fiica lui Iuda de jale și suspin” (vezi v. 5).

Noi știm însă că în mijlocul locuințelor copiilor lui Israel se află cea mai specială locuință de pe pământ: Casa Domnului! Iată ce spune Domnul, atunci când poruncește construirea Cortului Întâlnirii: „Să-mi facă un locaș sfânt și eu voi locui în mijlocul lor!” (Exodul 25:8). Între timp, în sutele de veacuri care s-au scurs, cortul fusese înlocuit cu clădirea templului. Acum, toate locuințele lui Iuda sunt o ruină, iar autorul acestei nimiciri este Însuși Domnul. Ce s-a întâmplat însă cu Casa Domnului?

Să ascultăm v. 7: „Domnul Și-a disprețuit altarul, Și-a lepădat locașul Său Cel sfânt.” Da, „au răsunat strigătele în Casa Domnului, ca într-o zi de sărbătoare” (vezi v. 7). Nu erau însă strigătele evreilor adunați la sărbătoare, ci chiotele vrăjmașilor care prădau Casa Domnului! Domnul Însuși a „lepădat templul”, dar și „pe preot” (vezi v. 6 și 7).

Cum este posibil ca Dumnezeu să își lepede casa? Deși realitatea aceasta este un șoc pentru cei care îi sunt martori, Ieremia o profețise de multă vreme: „Nu vă hrăniți cu nădejdi înșelătoare, zicând: „Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!” (Ieremia 7:7). Evreii din vremea lui Ieremia Îl disprețuiau pe Dumnezeu, disprețuindu-I Cuvântul și închinându-se idolilor: „Furați, ucideți, preacurviți, jurați strâmb, aduceți tămâie lui Baal, mergeți după alți dumnezei pe care nu-i cunoașteți…” (Ieremia 7:9). Deși îl disprețuiau pe Domnul, iar viața lor era o revoltă perpetuă la adresa Lui, evreii veneau mai apoi la Casa Domnului, la care priveau cu mulțumire și cu convingerea că, atât timp cât acea casă se află în mijlocul lor, nicio nenorocire nu îi poate ajunge. Ei gândesc precum evreii din timpul lui Eli, care duc chivotul pe câmpul de bătălie, convinși fiind că, în felul acesta, forțează mâna Domnului, pentru a le oferi biruința. Iată cum continuă Ieremia: „Apoi veniți să vă înfățișați înaintea Mea, în Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu și ziceți «Suntem izbăviți! »… ca iarăși să faceți toate aceste urâciuni?”.

Acesta este punctul în care Domnul îi avertizează că îi va pedepsi și pe ei, dar și Casa de care își legaseră încrederea. Ba mai mult, Domnul le arată că nu este pentru prima dată când va acționa în felul acesta: „voi face Casei peste care este chemat Numele Meu, în care vă puneți încrederea (…) întocmai cum am făcut lui Silo” (Ieremia 7:14). De ce? Pentru că acea clădire nu mai era Casa Domnului, ci fusese transformată de evrei într-o „peșteră de tâlhari” (Ieremia 7:11).

Acum, în Plângerile lui Ieremia, întâlnim un popor care își dă seama că, într-adevăr, s-a hrănit cu nădejdi înșelătoare; că ei au disprețuit Cuvântul Domnului, dar Domnul L-a luat în serios. Pășind grabnic peste câteva sute de ani de istorie, asistăm la o nouă „Plângere”, despre care ne vorbește evanghelistul Luca, în cap. 19. De data aceasta nu este plângerea profetului Ieremia, ci a lui Isus Hristos, profetul din Nazaretul Galileii. El privește peste Ierusalim, peste cetate, peste templu și știe că nu va trece mult timp până când cetatea și Casa vor fi făcute una cu pământul și nu va rămâne piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.

Dar noi? Nu ne mândrim noi atât de mult cu civilizația noastră creștină? Cu clădirile impunătoare pe care le-am zidit? Cu activitățile și cu proiectele noastre? Să luăm seama! Dacă trupul nostru nu este un templu al sfințeniei lui Dumnezeu întreaga săptămână, întâlnirile din zilele de sărbătoare devin show, iar clădirile noastre, peșteri. Chiar dacă noi glumim, istoria ne arată că Dumnezeu nu are vreme de glume!