Când cărțile mor toate deodată

Niciodată bursa nu a urcat mai sus și nici oferta de cărți ieftine nu a fost mai mare. Norocos sau blestemat, haideți să examinăm afirmația din urmă – despre care T.S. Eliot pune o întrebare foarte bună, dar la care nu reușește să răspundă.

Mărturisesc că le ador. Mă încântă atingerea lor; inima mea tresaltă la mirosul lor. Dacă sunt vechi și uitate, legate în piele și purtate de timp, cărțile șoptesc cu atât mai seducător, oferindu-se să împărtășească secrete străvechi necunoscute altor suflete vii. Ele conspiră pentru a mă încânta și nu aș putea să scrijelesc filele uneia mai mult decât aș putea să marchez fața unui iubit muritor. Dacă mi s-ar cere să aleg între cărți și oxigen, aș alege-o pe cea din urmă doar pentru a mă bucura de câteva momente mai lungi cu prima.

Cărțile au fost cândva scumpe. Pe vremea lui Samuel Johnson, o singură carte costa cât întregul salariu săptămânal al unui muncitor, în timp ce echivalentul modern, de 600 de lei, să spunem, cumpără aproximativ patruzeci și cinci de cărți de non-ficțiune în format paperback cu o medie de douăzeci și cinci de lei fiecare. Cu toate acestea, oamenii se sacrificau pentru a cumpăra cărți nu doar pentru că existau mai puține activități de petrecere a timpului liber, ci și pentru că exista o sete. De-a lungul anului 1776, una din cinci familii coloniale a cumpărat „Simțul Comun” a lui Thomas Paine, care i-a costat cât un laptop de nivel mediu de astăzi. Se presupune că fiecare exemplar a fost citit de fiecare adult din familie, precum și de prieteni și vecini.

Vânzările de cărți ale lui Paine, ajustate la populația mai numeroasă de astăzi, însumează șaizeci de milioane de exemplare. Ceea ce a vândut el, într-un singur an, este egal cu ceea ce a durat opt ani pentru vânzarea romanului comparativ mai ieftin al lui Dan Brown, „Codul lui Da Vinci”. Dar succesul editorial al lui Paine nu poate fi reprodus: experții cred că doar un mic procent din populația de astăzi poate citi cu suficientă fluență pentru a înțelege cartea lui Paine.

Desigur, statisticile privind alfabetizarea sunt adesea nesigure, pline de erori sau chiar de fraude. Multe țări sărace își măresc cifrele de alfabetizare prin scăderea standardelor, uneori cerând doar ca cel presupus alfabetizat să poată pur și simplu să semneze cu numele. Există stimulente pentru și în favoarea, și în defavaoarea alfabetizării. Organizațiile caritabile de alfabetizare caută fonduri guvernamentale, susținând acum că zece la sută din omenire nu are suficiente abilități de citire, în timp ce ONU poate dori să declare problema în mare parte rezolvată și să lase urmările pentru succesorii lor ghinioniști. Cu toate acestea, evaluări concurente și chiar anecdote aruncă o oarecare lumină în problemă.

Anecdotele sunt și mai convingătoare. Revistele britanice pentru bărbați au redus numărul de povestiri de la 450 de cuvinte la 150, deoarece cititorii lor nu pot tolera mai mult. Așadar, pentru orice Tom Paine în devenire, veștile proaste sunt credibile în ceea ce privește analfabetismul. Dar asta nu este tot. Dincolo de bani și abilități, citirea unei cărți serioase necesită timp și voință.

În secolul al XIV-lea, aproximativ optzeci la sută dintre britanici nu-și puteau scrie numele, dar aveau timp liber din belșug. Țăranul mediu din nordul Europei lucra doar 150 de zile pe an, lăsând 215 zile libere pentru festivaluri, trândăveală între semănat și recoltat etc. Dar puțini aveau acces la cărți scrise de mână. În secolul al XV-lea, în epoca lui Gutenberg, 30% dintre ei erau alfabetizați. Între 1471-1500, „Imitația lui Hristos”, de Thomas à Kempis, a avut nouăzeci și nouă de ediții, în timp ce lucrările lui Erasmus și Luther au avut aproape la fel de mult succes o generație mai târziu. În toată epoca georgiană, rata de alfabetizare în limba engleză era de patruzeci și cinci până la șaizeci și trei la sută, ajungând până la optzeci și cinci la sută în Scoția.

Pe tot parcursul secolului al XIX-lea și al Revoluției Industriale, britanicii au lucrat în medie nouăzeci de ore pe săptămână, muncind aproape tot anul. Până în 1860, aceasta a scăzut la șaizeci și șase de ore pe săptămână, iar în 1890 a scăzut cu încă șase ore. În ciuda orelor lungi, ei au continuat să citească, deoarece iluminatul artificial a devenit mai ieftin, iar pentru relaxare nu prea existau alte lucruri de făcut. Societățile de citire a Bibliei, cerințele industriei, școlarizarea copiilor săraci și romanele în serie la prețuri accesibile au făcut ca tot mai mulți oameni să citească.

Acum, europenii aproape că au revenit la orele de lucru medievale: Numărând sărbătorile, weekendurile și vacanțele, britanicii își iau liber patru luni pe an, iar spaniolii cinci. Doar în SUA există în medie doar opt zile de concediu pe an. Chiar și așa, americanul mediu se bucură de aproape cinci ore de petrecere a timpului liber pe zi de lucru; petrece aproape trei ore uitându-se la televizor, patruzeci de minute socializând și nouăsprezece minute citind – nu numai cărți. Este complicat: puțin mai mult de jumătate dintre copiii de nouă ani citeau în fiecare zi, în 1984 și acum, în timp ce numărul celor de șaptesprezece ani care fac asta a scăzut cu o treime. Aproape două treimi din cei peste șaptezeci și cinci de ani citesc zilnic, dar elevii din școlile primare și pensionarii maschează realitatea sumbră prin faptul că citesc mai mult decât ceilalți. Tehnologia oferă distracții indisponibile pentru stămoșii noștri și nu există îndoială că alegem să citim mai puțin și mai lejer decât ei.

Dacă veți scrie o capodoperă acum, va observa cineva? În 1759, Marea Britanie publica doar o sută de titluri noi pe an. Așadar, dacă îți rezervai duminicile pentru studiul Bibliei și devorai o carte la fiecare trei zile, într-un an parcurgeai fiecare carte nouă. Acum, pentru a digera fiecare dintre cele o jumătate de milion de titluri noi publicate anual în SUA și Marea Britanie, trebuie să citești aproape o mie patru sute de cărți în fiecare zi. Numai în America de Nord, în fiecare an sunt publicate aproximativ zece mii de titluri de istorie (douăzeci și șapte pe zi), aproximativ la fel pentru biografie și dublu pentru știință; numai în America, cincizeci de mii de romane (137 pe zi). Pentru a ține pasul în agricultură, este suficient să citești patru cărți întregi pe zi. Acest lucru este imposibil. Cu mult timp în urmă, a parcurge totul, inclusiv prostiile contemporane din epoca georgiană, cerea să citești mai puțin de două cărți pe săptămână.

Acum, teancul nostru enorm de cărți a devenit Turnul Babel, privându-ne de referințele comune. Acestea existau încă acum cincizeci de ani, când fiecare britanic care conta citea două din trei ziare naționale, cotidiene, promovând câteva titluri selecte. Intelectualitatea americană avea un mic teanc de reviste lunare. Acum există, la propriu, 175 de milioane de bloguri în întreaga lume. Chiar dacă găsești cărți bune, prietenii tăi sunt îndrumați către altele.

Pentru șoarecii de bibliotecă, pentru iubitorii de cărți este un iad. Vechile edituri de familie au fost vândute unor conglomerate multinaționale care urmăresc profiturile trimestriale, dar nu le pasă dacă vând în schimb prezervative. Marele risc al Faber & Faber – publicarea primei ficțiuni a puțin cunoscutului George Orwell, care le-a acoperit celelalte pierderi timp de două decenii – nu ar fi permis astăzi.

Marii biografi literari, încă în viață și care garantau cândva douăzeci de mii de exemplare vândute, abia reușesc să vândă trei mii și nu câștigă niciun avans. Marketingul agresiv produce teancuri de fleacuri populiste care adesea arată pierderi, în timp ce autorii promițători nu mai primesc nici măcar avansuri modeste care i-ar fi ținut înghețați într-un garaj – acum nu-și mai permit nici măcar să încerce. Belles-lettres a murit ca gen, după trei secole, și niciun editor nu-și va asuma riscul. Chiar și o autobiografie a unei celebrități, scrisă de un necunoscut, care produce pierderi previzibile, pare mai sigură atunci când multinaționala-mamă vine la telefon.

Editorii, cuprinși de panică, sunt copleșiți de manuscrise: Optzeci la sută dintre americani își doresc să devină autori, iar dacă caută pe Google cum se poate publica un roman se strâng șaptezeci și cinci de milioane de răspunsuri. Cei care reușesc câștigă în medie mai puțin de 2500 de lei pe roman, sau vânzări pe viață de mai puțin de 9.000 de lei pentru o carte de non-ficțiune. Dar fiecare scriitor se așteaptă să fie următoarea J.K. Rowling.

Neavând timp să citească nenumăratele manuscrise, editorii angajează alte persoane care să le parcurgă – de multe ori, sunt cărți spinoase, scrise prematur de cei de la Oxbridge sau cărți pe genurile feministe care îndepărtează cititorii bărbați. Cărțile pentru băieți sunt o categorie moartă. Între timp, editorii se află sub o presiune tot mai mare, din partea stăpânilor lor plutocrați, pentru a găsi un best-seller din ce în ce mai evaziv, în timp ce riscurile legate de corporație îi avertizează în mod clar să joace la sigur și să-și copieze concurenții.

Din când în când, câteva diamante ies la iveală din mormanul de gunoi. Seria Harry Potter, operele lui Tolkien și poveștile din Narnia ale lui C.S. Lewis au vândut între trei sute și patru sute de milioane de exemplare. Vorba și rețelele de socializare moderne ajută la separarea grâului de neghină, în timp ce câteva edituri noi, cu gust și calitate de modă veche, mai salvează situația. În general, tehnologia care face cărțile să coste mai puțin reduce profitul pe carte, astfel încât producătorii înfometați generează cantități mai mari, vizând piețe de nișă din ce în ce mai mici. Scăderea gradului de alfabetizare contribuie, de asemenea, la scăderea vânzărilor pe titlu.

S-ar putea ca un surplus de autori în devenire, de autori de succes și de cărți ieftine să fie o binecuvântare mixtă, în timp ce analfabetismul în creștere și managementul defectuos al multinaționalelor sunt blesteme certe, iar Internetul este o zonă gri. T. S. Eliot ridică o întrebare pertinentă pentru era informațională. În piesa sa din 1934, „Stânca”, corul său se întreabă: „Unde este înțelepciunea pe care am pierdut-o în cunoaștere? Unde este cunoașterea pe care am pierdut-o în informație?”. Dar Old Possum greșește în „Oameni goi”, afirmând:

„Așa se sfârșește lumea. Așa se sfârșește lumea. Așa se sfârșește lumea. Așa se sfârșește lumea Nu cu un strigăt, ci cu un scâncet.”

Nu, este mai rău. Se sfârșește cu mulțimi care resping compania umană și aleg să socializeze mai puțin de o oră pe zi; cu milioane care scriu cu furie pe bloguri, milioane care nu știu să citească, și mulți alții care sunt incapabili să înțeleagă o carte serioasă, în timp ce milioane de oameni înnebuniți după mass-media scriu manuscrise care nu vor fi niciodată tipărite, iar editurile, publicând milioane de alte volume, ne lasă puține cărți în comun despre care să vorbim, și prea multe, care, în furie daimonică, ne comunică lucruri doar la nivel individual.

Dar de ce? De ce oamenii, având tot mai puțin de spus, au nevoie să vorbească tot mai mult? A existat dintotdeauna o nevoie umană înnăscută, obsedată de sine, de a trăncăni, dezlănțuită recent de tehnologie și de timpul liber? A fost reprimată înainte, ca niște rele care se străduiesc să scape din Cutia Pandorei? Mă îndoiesc.

Oamenii care scriau scrisori la ziare erau odinioară respinși ca excentrici, iar bunicii noștri spuneau despre celebritate: „Numele de proști și fețele de proști se găsesc adesea în locuri publice.” Pe vremuri, oamenii știau cine sunt și se mulțumeau cu ceea ce erau, sau nu aveau nevoie de aprobare decât din partea familiei și a câtorva prieteni.

Legea lui Gresham – că banii răi alungă banii buni – descrie soarta scrisului și a editării moderne. Puținii eseiști de odinioară sunt înlocuiți de mulți scriitori săraci, de tineri PR-hacks, cu diplome dubioase în domeniul media, a căror muncă este prestată în numele unor politicieni sau celebrități mediatice. Editorii îi angajează și ei, nu ca scriitori-fantomă, ci ca editori. Îi angajează pentru ceea ce contează acum. Chiar și în cercurile livrești, nu-mi mai amintesc pe nimeni care să discute stilul unui scriitor sau să repete o frază bine rostită. Aș putea la fel de bine să tânjesc după cineva care să complimenteze un golf frumos sau o căruță bine făcută.

Dați vina pe timpul liber ca fiind cel care facilitează asta, sau pe psihologie ca fiind făptașul, sau pe tehnologie ca armă a crimei. Sau pe corpul de credință ucis ca fiind o pagubă colaterală a ultimei speranțe eșuate pentru comunitate și valoare de sine. Alegeți oricare dintre ele și s-ar putea să nu vă înșelați; alegeți-le pe toate și s-ar putea să aveți dreptate.

Așadar, fără niciun zgomot, fără vreun scâncet, lumea se termină cu rămășițele civilizației occidentale, acum necultivată din multe motive, din ce în ce mai puțin citită, singură prin alegere, și care încă se simte obligată să comunice.

După un text de Stephen Masty, pentru The Imaginative Conservative