Atunci când călătoria prin această viață se întunecă și devine confuză, începem, aproape instinctiv, să căutăm perioadele luminoase și pline de pace din viața noastră. Pentru mine, și cred că pentru cei mai mulți oameni, cea mai luminoasă și plină de pace parte din călătoria vieții este copilăria. Atunci când mă întorc acolo cu gândul, mă înseninez. Cea mai luminoasă parte a celei mai luminoase părți din viața mea, era, bineînțeles, Crăciunul.
De Crăciun, în fiecare an, se făcea la biserică un program cu copiii, numit „montaj”. Practic, erau cântări, între care se recitau poezii. Cu câteva săptămâni înainte de sărbătoare, fiecare copil primea o foicică bătută la mașină, cu versurile pe care trebuia să le recite. (În paranteză fie spus, mă bucur că acea mașină de bătut a ajuns la mine în birou, chiar dacă nu mai este funcțională.) În general, mai mulți copii ne completam și spuneam o poezie, motiv pentru care ordinea era foarte importantă. O parte dintre acele versuri s-au lipit de atunci de mintea mea. Acum, când copiii de la noi din biserică recită poezioarele de Crăciun, le recit, mental, cu un vers înaintea lor.
Vă las, mai jos, una dintre poeziile recitate cu astfel de ocazii, compusă de Costache Ioanid. Ca orice poet adevărat, Ioanid nu se mărginește să nareze în versuri evenimentele petrecute, ci își pune la lucru imaginația. Evident, într-un mod cât se poate de constructiv. În poezia de mai sus, de pildă, se pune în pielea sau, mai bine zis, în lâna, unui mieluț. Simplitatea este însă înșelătoare. S-ar putea ca poezia să îi atragă pe copii, întrucât este vorba despre un mieluț care vorbește, dar, tocmai în această aparentă simplitate este ascunsă minunea întrupării. Mieluțul e ludic, adică înfige în iesle albăstrele cu care Pruncul să se joace, dar e și teologic, pentru că înțelege că acest copilaș, care se joacă cu albăstrelele și tremură de frig, vine din stele! Într-un cuvânt, poezia poate fi citită cu folos și încântare și de copiii mici, dar și de cei mari. Dacă încă nu știu citi, vă recomandăm cu căldură să le-o citiți dumneavoastră!
De-aș fi fost
de Costache Ioanid
De-aș fi fost în noaptea sfântă
un mieluț cu gând supus,
aș fi stat s-aud cum cântă,
cum oștirile-Ți cuvântă,
Ție, dragul meu Isus.
Aș fi rupt trei albăstrele,
ca în iesle să le-nfig,
Doamne, să te joci cu ele,
ca să uiți că vii din stele,
ca să uiți de vânt și frig.
Aș fi stat peste țăpușe
de răcoare să Te cruț
și-aș fi pus pe piciorușe,
și pe păru-n inelușe
tâmpla caldă de mieluț.
Poezie preluată din „Porumbițe albe”, Costache Ioanid, publicată la Editura Stephanus, 2010, București, p. 326.
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter