Căderea Babilonului – meditație din Apocalipsa 17-18 (1)

Ultimele capitole ale cărții Apocalipsa descriu două orașe, ambele fiind asemănate cu două femei: Babilonul – Curva ce mare (17:5, 18:2, 10, 21; vezi de asemenea 14:8, 16:19) și Ierusalim – Mireasa (21:2, 9). Acestea reprezintă două comunități, două seturi de valori, două destine. Întrebarea cu care ne confruntă Ioan este: unde aparții tu? Ești sedus de bogățiile acestui pământ sau inima ta este îndreptată înspre comoara cerească? Te simți acasă în această lume sau aparții Împărăției Mielului?

La vremea la care Ioan scrie, Imperiul Babilonian trecuse de multă vreme, astfel că el folosește Babilonul ca un simbol, ca o emblemă, nu pentru a indica locația sa geografică. Babilonul a fost întemeiat în regiunea străvechiului Babel (Genesa 11). În limba ebraică, Babel sau Babilon sunt același cuvânt. Babelul a fost primul imperiu idolatru în care umanitatea s-a unit împotriva lui Dumnezeu, fapt care s-a repetat și în Babilonul de mai târziu. Astfel, în Biblie, Babilonul a devenit simbolul universal al imperiilor idolatre. Bazându-se pe Apocalipsa 11:8, unii susțin că Babilonul de aici este o imagine a Ierusalimului. Există însă argumente mult mai puternice pentru a identifica Babilonul de aici cu Roma primului veac:

-Roma distrusese templul din Ierusalim, așa cum făcuseră odinioară și babilonienii.

-În biserica primară, Roma era desemnată uneori ca fiind Babilonul, după cum ne arată și 1 Petru 5:13: „Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate (…).”

-ispitele și tentațiile pe care această cetate le oferă, dar și domnia pe care o exercită, au de-a face cu „împărații pământului.” (vezi 17:2, 18, 19:2). Acest lucru poate fi atribuit Romei, dar nu Ierusalimului.

-articolele de lux de care această cetate se bucură pot fi legate de Roma, dar nu de Ierusalim (18:11-13).

-ea este așezată pe șapte munți, la fel ca Roma (17:9).

Lumea Apocalipsei era o lume a orașelor, la fel cum este și lumea noastră. Aceste orașe erau personificate adeseori ca femei. Roma era personificată ca fiind zeița Roma și sub acest nume i se aducea închinare în orașele din Asia Mică, acolo unde locuiau destinatarii lui Ioan. În Apocalipsa însă ea nu ne este prezentată ca zeiță, ci ca prostituată care ispitește lumea și îi împinge pe oameni la idolatrie. (vezi 7:1, 2, 4, 15). Faptul că ea îi este prezentată lui Ioan de către unul dintre îngerii care ținea în mână unul dintre cele șapte potire, sugerează că mânia lui Dumnezeu se va revărsa în curând asupra ei.

Babilonul îi persecută pe copiii lui Dumnezeu (v. 6) și declară război Mielului (v. 13-14). Ea este manifestarea puterii balaurului, a fiarei și a profetului mincinos (v. 3 și 13:1). Un nume sau un semn pe frunte indică întotdeauna în Apocalipsa adevăratul caracter al unei persoane, iar al ei este cât se poate de clar: „Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama curvelor și spurcăciunilor pământului” (v. 5). Ea este „mama curvelor,” întrucât copiii ei îi împărtășesc practicile adultere, aceasta în contrast cu ceea ce citim în Apocalipsa 12:17: „Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminției ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos.” Ioan este uluit de ceea ce vede („Când am văzut-o, m-am mirat minune mare,” v. 6b), dar ghidul angelic îi va expune lui Ioan falsa glorie a acestei cetăți.

De două ori ni se spune despre fiară, în Apocalipsa 17:8, că „era și nu mai este” și „era, nu mai este și va veni.” Cu alte cuvinte, fiara se manifestă sub o formă care, la un moment dat, pare să dispară. Dar, de-a lungul istoriei, aceasta revine, din nou și din nou, sub diverse înfățișări. Formularea aceasta este o parodie a ceea ce ni se spune despre Dumnezeu, „care era, care este și care vine.” (1:8, 4:8, 11:17, 16:5).

În v. 17:10-12, îngerul vorbește despre împărați care vor veni și despre transferuri de putere. În Daniel 7, același tip de limbaj este folosit pentru a descrie imperii care se succed. Astfel, numerele 7 și 10 din Apocalipsa 17:3, 10-12 nu fac referire la împărați specifici. Ioan accentuează modul cum fiara își manifestă puterea în imperii și sisteme politice care apar în istorie. De pildă, Domițian, cel care după toate probabilitățile era împărat la data la care Ioan scrie, era socotit ca un al doilea Nero. Astfel, cap. 17-18 vorbesc simultan situației specifice din primul veac, dar și perioadelor istorice care urmează.

Deși femeia aceasta are, într-un sens, „stăpânire peste împărații pământului” (17:18), aceștia se vor întoarce împotriva ei și vor distruge: „(…) vor urî pe curvă, o vor pustii și o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca și o vor arde cu foc” (v. 16). Roma va fi distrusă tocmai de rețeaua imperială pe care ea a creat-o. Supușii Romei au acționat doar mânați de interese, dar de îndată ce climatul politic se schimbă, aceștia își schimbă la rândul lor atitudinea. Exact acest lucru s-a întâmplat în anul 410 d. Hr., când Roma a fost ruinată tocmai de oamenii peste care mai devreme domnise. S-ar putea chiar ca Ioan să facă referire și la un eveniment mai apropiat: în anul 96, când împăratul Domițian a fost asasinat, popoarele din întregul Imperiu au jubilat.

Astfel, capitolul 18 începe cu un înger care strigă: „A căzut, a căzut, Babilonul cel mare!” (18:1-2). Căderea Romei însă nu afectează doar Roma, pentru că ea este doar miezul unei întregi rețele de orașe. Relațiile politice și economice erau de asemenea natură, încât, atunci când ea a căzut, cetățile neamurilor au căzut. Viața sa politică și economică, hrănește prosperitatea elitelor conducătoare de pretutindeni: „negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei.” (18:3). Aceeași realitate se manifestă și astăzi. Tot mai mult, metropolele lumii se aseamănă una cu cealaltă mai mult decât cu zonele rurale sau orașele mai mici de lângă ele. Economiile naționale sunt interconectate. Căderea acțiunilor din Tokyo va produce o cădere la Londra. O recesiune în Statele Unite, conduce la o recesiune la nivel mondial. După cum spunea cineva, „America strănută, iar Europa răcește.”

De trei ori îngerul exclamă „Vai!”, în dreptul Babilonului:

-„Vai! Vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ți-a venit judecata!” (v. 10).

-„Vai! Vai! Cetatea cea mare care era îmbrăcată cu in foarte subțire, cu purpură și cu stacojiu, care era împodobită cu aur, pietre scumpe și cu mărgăritare” (v. 16).

-„Vai! Vai! Cetatea cea mare, al cărei belșug de scumpeturi a îmbogățit pe toți cei ce aveau corăbii pe mare, într-o clipă a fost prefăcută într-un pustiu” (v. 19).

După aceste vai-uri însă apare și o notă deosebită:

​„Bucură-te de ea, Cerule!
​Bucurați-vă și voi, sfinților, apostolilor și prorocilor!
​Pentru că Dumnezeu v-a făcut dreptate și a judecat-o.” (v. 20)

Descoperim astfel că această cădere a Romei va fi un act de judecată divină, din pricina exploatării și nedreptății pe care aceasta și-a zidit bunăstarea. Adeseori, strălucirea și bunăstarea unei părți a societății moderne are la temelie exploatarea celor săraci și neputincioși. Judecata cetății este dreaptă: acesta este mesajul versetelor 4-8. (vezi și cuvântul „îndoit,” adică dublu, din v. 6). După cum Roma i-a persecutat pe cei care nu au participat în cultul împăratului și i-a exclus, va fi și ea exclusă din activitățile economice care îi aduceau bogăția.