„Ca un burduf pus în fum…”-meditație din Psalmul 119

Să privim câteva clipe la imaginea folosită: „burduf pus în fum.” În comentariul său asupra Psalmilor, Cristopher Ash explică: „Burduful este o piele de animal, folosită pentru a depozita lichide, precum vinul sau laptele.” Tot Ash indică faptul că acest cuvânt apare în mai multe locuri din Scripturi. De pildă, în Iosua 9:4, acolo unde gabaoniții îl înșală pe Iosua și pe bătrânii poporului luând cu ei „niște burdufuri vechi pentru vin.” Cuvântul reapare în Judecători 4:19, atunci când Sisera ajunge la cortul Iaelei, iar aceasta „a deschis burduful cu lapte, i-a dat să bea și l-a acoperit.” Ce înseamnă însă un burduf pus la fum? Una dintre traducerile psalmilor oferă răspunsul într-o notă de subsol: „Burdufurile atârnate de tavanul caselor se învecheau de fumul și funinginea căminului.” Ash completează arătând că deși nu putem fi siguri de semnificația imaginii, această sugerează uitare și uscare. Din cauza trecerii timpului, dar și a căldurii generate de fum, burduful se strângea, se stafidea și devenea rigid.

Oare de câte ori nu ne găsim și noi în imaginea burdufului pus în fum? Mai întâi, apare problema uitării. Burduful, ca multe alte obiecte din gospodărie de altfel, era așezat acolo și uitat o bucată bună de vreme. Sentimentul de a fi uitat, părăsit, abandonat este unul recurent în cartea Psalmilor. Versetele precedente confirmă faptul că psalmistul se simte uitat: „Îmi tânjește sufletul după mântuirea Ta:/ nădăjduiesc în făgăduința Ta./ Mi se topesc ochii după făgăduința Ta,/ și zic: „Când mă vei mângâia?/ Căci am ajuns ca un burduf pus la fum.” (v. 81-83). De două ori în acest paragraf apare întrebarea „Când?” (v. 82, 84). Mai apoi este problema „uscării”. Așa cum burduful se usca și se degrada din pricina căldurii fumului, devenind tot mai rigid și tot mai adunat, psalmistul simte că viața se scurge, că își pierde vlaga și puterea.

De-a lungul psalmilor, întâlnim adeseori credincioșii în postura „burdufului pus la fum.” Nu, nu este o imagine triumfalistă. Nu este imaginea pe care să o punem pe calendarele noastre cu versete sau pe cărțile de devoționale. Cu toate acestea, psalmiștii au curajul să și-o asume și, mai mult, să o facă în scris. Învățăm, oare pentru a câta oară, că suntem chemați să fim autentici și sinceri în viața noastră de credință și în umblarea cu Dumnezeu.

În același timp însă, trebuie să pomenim atitudinea psalmistului, în această grea și neplăcută perioadă de așteptare. Nădejdea lui rămâne Dumnezeu. Chiar dacă zilele trec și nimic nu pare să se schimbe, el își pune nădejdea în promisiunile divine (vezi v. 81). El nu poate să nu întrebe „când?”, dar, atât el, cât și ceilalți psalmiști, vin cu această întrebare înaintea lui Dumnezeu.

Un ultim element care trebuie adăugat este că deși starea în care se află e atât de grea și neplăcută, psalmistul nu uită orânduirile Domnului: „Căci am ajuns ca un burduf pus în fum;/ totuși nu uit orânduirile Tale” (v. 83). Adeseori suferința, senzația de abandon, îi determină pe oameni să cedeze ispitelor și să alunece în imoralitate. Cu mult timp înainte, Elihu îl avertiza pe Iov: „Ferește-te să faci rău,/ căci suferința te îndeamnă la rău” (Iov. 36:21).

Bibliografie:

„The Psalms- a Christ Centered Commentary”, vol. 4, Cristopher Ash, Crossway, Wheaton, Illinois, 2024, p. 301.

„Psalmii”, traducerea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București.