Chesterton afirmă: „Dacă merită să faci un lucru, merită să-l faci prost.” Pentru că, așa cum am văzut, chiar și încercările eșuate de rugăciune ne pot oferi ocazia de a ne întoarce la Domnul pentru a cere ajutor și pentru a exersa cea mai importantă virtute: smerenia.
Dar cum facem să trecem de la aceste momente de rugăciune inconsecvente la ceva care să semene puțin mai mult cu rugăciunea constantă?
Modul în care ne putem spori rugăciunea este să petrecem perioade lungi de timp încercând să ne rugăm. Dar o persoană umilă care abia începe să se roage ar putea foarte bine să știe cât de slabă este și să încerce să se roage de mai multe ori în timpul zilei, chiar dacă acele momente de rugăciune nu sunt foarte lungi.
În ceea ce mă privește, îmi place să mă rog de dimineață, la scurt timp după ce mă trezesc – de preferință împreună cu copiii mei. De obicei, iau trei mese pe zi, ceea ce îmi permite să mă rog înainte. În orice caz, am cel puțin șase ocazii de a mă ruga în timpul zilei. De câțiva ani încerc să și închei mesele cu o rugăciune – dar mesele cu mulți copii pot fi uneori chiar mai dezordonate la sfârșit decât la început. Dar nu renunț la acest obiectiv, deoarece binecuvântarea tradițională a mesei pe care o rostim este o cerere potrivită, dar nu include un mulțumesc!
Dacă ne întoarcem cu adevărat către Domnul la fiecare dintre aceste rugăciuni și încercăm să vorbim sincer cu Domnul și poate să ascultăm puțin, cred că ele pot într-adevăr să ne schimbe destul de mult viața.
Faptul de a ne întoarce cu seriozitate la Domnul de fiecare în aceste momente ar trebui să ne ajute să ne amintim de prezența Sa și să ne stimuleze să ne amintim mai des de ea și să ne întoarcem la El. Prietenului meu preot îi plăcea să amintească lecția Părinților Bisericii despre care se spunea că își aruncau rugăciunile în aer ca niște săgeți. În acest scop, ei aveau rugăciuni scurte pe care le puteau trimite în sus în diferite momente.
Avem nevoie de momente mai lungi de rugăciune care să fie mentale. Iar cel mai bun mod de a face acest lucru este închinarea. Închinarea în practica creștină nu înseamnă golirea completă a minții, ci umplerea ei cu lucrurile cu care Dumnezeu vrea să o umplem. Ea este uneori descrisă pur și simplu ca o gândire în prezența lui Dumnezeu. Dar la ce trebuie să ne gândim? Adesea sunt multe lucruri la care să ne gândim în legătură cu propriile noastre vieți – unde L-am experimentat pe Dumnezeu în ele, unde ne-a lipsit prezența lui Dumnezeu, ce am dorit, ce am câștigat, ce am pierdut și o mulțime de alte lucruri. Putem face acest lucru în timpul nopții prin practica tradițională de a ne examina conștiința, analizând deciziile pe care le-am luat în timpul zilei de a asculta sau nu vocea lui Dumnezeu.
Sfântul Francisc de Sales nu numai că își examina conștiința noaptea, dar făcea un fel de examinare și dimineața, privind spre ziua următoare și cerându-i Domnului să-l pregătească pentru ceea ce ar putea să vină. Într-adevăr, putem planifica nu doar cele șase, opt sau zece ori în care ne vom adresa Domnului pentru rugăciunile stabilite, ci și un plan general cu privire la ceea ce se va întâmpla și la lucrurile pe care I le putem lăsa în grijă.
Dar pentru a medita în mod corespunzător asupra vieții noastre, chiar și în contextul unei examinări a conștiinței, este nevoie de multă disciplină. Este ușor să transform meditația asupra vieții mele într-un alt tur prin succesele mele. Sau să transform un plan de abordare a zilei într-un alt episod în care uit totul în afară de resentimente. Sau o interogare a lui Dumnezeu care este mai puțin sinceră decât este retorică („De ce eu, Doamne? Am o mulțime de oameni pe lista mea la care ar fi mai înțelept să trimiți aceste încercări!”).
Adevărata meditație creștină, chiar și asupra vieții noastre, necesită multă atenție la cuvintele Scripturii și evenimentele descrise în ele, pentru a ne aborda viața în mod corespunzător. Ceea ce a făcut și a spus Dumnezeu în istorie este întotdeauna demn de luat în considerare. Trebuie să citim și să gândim în spiritul unei dorințe adevărate ca Dumnezeu să ne vorbească, să ne răspundă la întrebări, să ne pună întrebări la rândul său și să ne vorbească în moduri la care poate că nici măcar nu am fi visat. Cel mai important, trebuie să ne dorim ca Dumnezeu să ne facă cunoscută prezența Sa în aceste evenimente.
Această gândire ar putea face uz de propria noastră imaginație. Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a ne forma imagini din ceea ce gândim. Aceste imagini fac adesea ca lucrurile să devină reale pentru noi în moduri în care formele mai abstracte de gândire nu o fac. Deși nu ar trebui să ne bazăm în cele din urmă pe imaginile formate în mintea noastră, ele sunt destul de des instrumente bune pentru a ne duce mai adânc în rugăciune, dacă ne propunem să ascultăm cu toată ființa noastră ceea ce Dumnezeu ar putea spune prin ele.
Pentru ca toate acestea să merite însă, trebuie să facem legătura între rugăciunea noastră și acțiunea noastră. Scopul creștinului este ca rugăciunea să motiveze toate acțiunile noastre, iar acțiunea noastră să întruchipeze rugăciunea noastră. Destul de des, răspunsul la rugăciunile noastre constă în schimbarea propriilor noastre inimi, astfel încât să putem să-L ascultăm pe Dumnezeu și să îndeplinim o anumită sarcină pe care ne-a rezervat-o. Poate că acea sarcină este morală – o anumită bunătate față de cineva pentru care nu avem inițial cele mai bune gânduri.
Poate că aceasta reprezintă exercitarea unei discipline mai mari în propria noastră viață prin care îndepărtăm o tentație de a păcătui sau poate o practică care nu este rea în sine, dar care aduce un dezechilibru în viața noastră. Astăzi este destul de des o eliminare a controlului pe care tehnologia și Internetul îl au asupra noastră, făcându-ne incapabili să ne conectăm la Dumnezeu prin rugăciune, deoarece nu suntem niciodată deconectați de la fluxul de știri, divertisment și jocuri care vin spre noi prin telefoanele, tabletele și laptopurile noastre. Am putea fi chemați cel puțin să lucrăm la crearea condițiilor pentru o liniște interioară, eliminând sunetele și priveliștile omniprezente emise de aceste dispozitive și ascultând cu urechile inimii noastre vocea liniștită a Domnului.
Sau poate că este vorba doar de a petrece mai mult timp în rugăciune în timpul zilei, astfel încât să ne apropiem mai mult de scopul nostru, care este, în cele din urmă, să ne întoarcem la Dumnezeu în rugăciune în fiecare lucru: bucurându-ne și mulțumind pentru cele bune, plângându-ne lui Dumnezeu pentru cele rele (dar mulțumindu-I totuși pentru toate) și căutând care este voia Lui pentru tot ceea ce facem. Deși nu putem să ne gândim în mod conștient la Dumnezeu sau să vorbim cu El în permanență, cu cât ne întoarcem mai mult spre El, cu atât mai mult ne vom aborda viața cu gândul la Dumnezeu ca un fel de cadru pentru orice altceva. Sau, ca să gândim altfel, chiar și bătăile inimii noastre vor fi un fel de rugăciune.
Cheia este nevoia de a ne ruga din ce în ce mai mult în fiecare zi. Rugăciuni scurte, dar și momente mai îndelungate de rugăciune. Și, periodic, câteva zile, sau chiar o săptămână, dacă avem timp, pentru a ne „retrage” din lumea cotidiană și a ne obișnui cu tăcerea exterioară, pentru a dezvolta mai bine acea tăcere interioară în care Dumnezeu se face auzit cel mai glorios.
Dar, ca să nu te lași intimidat de imaginea de ansamblu, amintește-ți că scopul este să începi de acolo unde te afli. Dacă nu te rogi, încearcă să te rogi în mod neregulat. Dacă te rogi neregulat, încearcă să te rogi în mod regulat. Dacă te rogi în mod regulat, încearcă să te rogi un pic mai mult. Și nu uita că, oriunde te-ai afla din punct de vedere spiritual, Dumnezeu nu s-a mișcat. El este încă acolo, îndemnându-te să te întorci la El și să asculți de vocea Lui, astfel încât să îți poată arăta cu toate lucrurile bune.
După un text de David Deavel pentru The Imaginative Conservative
Citește prima parte aici: Ca rugăciunea să devină mai profundă (I)
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează