Blestemat e oricine este atârnat pe lemn

Cu trei sau patru decenii înainte de nașterea lui Cristos, primul bazin de înot încălzit al Romei a fost construit pe colina Eschilină. Locația, chiar în afara zidurilor străvechi ale orașului, era dintre cele mai bune. Cu timpul, va deveni un loc unde cei mai influenți oameni din lume își vor etala bogăția: un cartier întins de vile și grădini extravagante. Însă exista un motiv pentru care această fâșie de pământ a rămas neexploatată pentru o perioadă atât de lungă. Timp de mai multe secole, încă din vremea începuturilor Romei, această colină a fost un loc dedicat morților. Săpăturile pentru bazin au eliberat o duhoare cadaverică persistentă. Un șanț, care cândva făcea parte din venerabilul sistem defensiv al orașului, a fost umplut cu hoiturile celor prea săraci pentru a fi puși în morminte și a sclavilor. Vulturii – care se adunau în număr atât de mare încât erau supranumiți “păsările eschiline”¹– se hrăneau cu trupurile moarte. Nicăieri altundeva în Roma nu a fost mai dramatic procesul de modernizare ca și aici. Marmura placată, clipocitul fântânilor, grădinile parfumate – toate erau clădite pe spatele morților.

Procesul de renovare, însă, a durat mult timp. Decenii după dezvoltarea ținutului dincolo de Poarta Eschilină, vulturii încă se vedeau rotindu-se în jurul regiunii numite Sessorium. Regiunea rămăsese ceea ce fusese dintotdeauna: ‘un loc rezervat execuției sclavilor’.² Nu era – spre deosebire de arenele în care criminalii erau condamnați la moarte pentru delectarea și aclamațiile mulțimii – un loc al opulenței. Expuși publicului ca și bucățile de carne atârnate într-o tarabă, sclavii supărători erau crucificați. Chiar și când puieți de arbori exotici au fost plantați în grădinile eschiline, aceste cruci  au rămas ca o mărturie a trecutului lor sinistru. Nicio moarte nu era mai agonizantă și mai disprețuită, ca moartea pe cruce. Să fii atârnat despuiat, în dureri crunte, neputincios în fața păsărilor necrofage – această moarte, intelectualii romani ai vremii cazuseră de acord, era cea mai rea cu putință. Acest lucru o făcea atât de potrivită pentru a fi pedeapsa destinată sclavilor. Dacă această sancțiune ar fi lipsit, întreaga orânduială a orașului ar fi fost periclitată. Extravaganța și opulența cu care se lăuda Roma depindeau, în ultimă instanță, de dominarea celor care o mențineau. ‘La urma urmelor, avem sclavi aduși din toate colțurile lumii în casele noastre, care practică obiceiuri ciudate sau străine, sau niciunul; doar prin opresiune sperăm să putem constrânge asemenea lepădături.’³

Cu toate acestea, în timp ce efectul folositor al crucificării asupra celor care altminteri ar amenința bunul mers al Imperiului nu era pus la îndoială, atitudinea romanilor față de această pedeapsă era ambivalentă. Bineînțeles, dacă scopul era intimidarea, atunci pedeapsa trebuia să fie publică. Nimic nu vorbea mai elocvent despre o răscoală neizbutită decât priveliștea a sute și sute de cadavre atârnate pe cruce, fie aliniate de-a lungul drumului, fie adunate în fața unei cetăți răzvrătite, cu dealurile înconjurătoare despuiate de copaci. Chiar și pe timp de pace, călăii făceau un spectacol din execuția victimelor lor, atârnându-le în poziții nemaîntâlnite: ‘unul, cu capul în jos, altul, cu un par înfipt în zona genitală, altul, cu brațele prinse de un jug’.⁴

Totuși, în afișarea publică a celor crucificați, se năștea un paradox. Atât de dezgustătoare era miasma trupurilor moarte, încât mulți se simțeau întinați doar privind crucificarea. Romanii, cu toate că au adoptat această pedeapsă ca pedeapsă capitală, refuzau ideea că ei ar fi creatorii ei. Numai un popor faimos pentru cruzimea și barbarismul lor ar fi putut inventa o asemenea tortură: poate persanii, asirienii sau galii. Tot ce ținea de practica țintuirii unui om în cuie pe cruce – ‘crux’, în latină – era respingător. ‘Chiar și cuvântul sună aspru în urechile noastre’⁵. Acest dezgust, pe care crucificarea îl inspira, ne arată de ce sclavii condamnați la moarte erau executați în cea mai infamă și nenorocită fâșie de pământ din afara zidurilor cetății; și de ce, când Roma și-a depășit hotarele străvechi, doar cele mai aromate și exotice plante erau în stare să acopere aerul rău-mirositor. Era de asemenea un motiv pentru care, în ciuda omniprezenței acestei pedepse în întregul Imperiu, puțini erau aceia care îi contemplau oroarea. Disciplina – iubită de zei și susținută de magistrații instituiți cu autoritatea celei mai mari puteri ale lumii – disciplina conta, iar nu eliminarea paraziților care îndrăzneau să o conteste. Criminalii uciși pe lemnul de tortură, cine erau ei să stârnească interesul oamenilor civilizați și de viță nobilă? Unele morți erau atât de respingătoare, încât este mai bine să tragem cortina peste ele complet.

Lucrul surprinzător nu este că avem atât de puține scrieri antice care să descrie ceea ce implică crucificarea, ci că aceste scrieri există. Cadavrele celor răstigniți, după ce au slujit drept hrană păsărilor, erau aruncate în gropi comune. În Italia, leșurile erau târâte într-acolo în cârlige de către oameni îmbrăcați în roșu, pregătiți pentru slujba aceasta. Uitarea și țărâna împrăștiată pe rămășițele lor torturate, îi va îngropa. Acest lucru făcea parte din soarta lor nefericită. Cu toate acestea, în mijlocul tăcerii generale, este o excepție majoră care întărește regula. Patru relatări detaliate a modului prin care un om era condamnat la răstignire, au supraviețuit antichității. Uimitor, toate patru descriu aceeași execuție: o crucificare care a avut loc șase sau șapte decenii după construirea primului bazin de înot al Romei. Locul celor petrecute nu era pe colina Eschilină, ci o alta, în afara zidurilor Ierusalimului, Golgota, ‘care înseamnă locul căpățânii’⁶. Victima, un evreu cu numele Isus, un predicator nomad dintr-un oraș obscur numit Nazaret, din regiunea Galileii, a fost găsit vinovat de insulta supremă adusă Imperiului Roman. Primele patru descrieri ale acestei execuții, scrise câteva decenii după moartea lui, ne oferă o privire de ansamblu asupra desfășurării ei. Condamnatul, după ce și-a auzit sentința, a fost biciuit de soldații romani. Apoi, fiindcă a pretins că este ‘regele iudeilor’, a fost batjocorit și scuipat, îndesându-i-se pe cap o coroană de spini. Abia apoi, bătut și însângerat, a fost condus pe drumul final. Târându-și crucea, a traversat împleticit Ierusalimul – o priveliște tristă pentru cei ce îl vedeau – apoi a urcat drumul spre Golgota. Acolo, bătăndu-i-se cuie în mâini și în picioare, a fost răstingnit. După moartea sa, o suliță i-a străpuns coasta. Nu există niciun motiv pentru a ne îndoi de esențialul acestor narațiuni. Chiar și cei mai sceptici istorici tind să le accepte. ‘Moartea lui Isus Cristos este un fapt demonstrat, posibil singurul fapt demonstrat cu privire la persoana lui.’⁷ Cu siguranță, suferințele lui nu au fost neobișnuite. Durerea și umilința, agonia prelungită a ‘celei mai infame morți’⁸, a fost soarta multor oameni în cursul istoriei.

Cu siguranță, nu aceeași soartă ca a mulțimii a avut-o trupul mort a lui Isus. Dat jos de pe cruce, a fost scutit de mormântul comun destinat răstigniților. Revendicat de un adept, a fost pregătit cu reverență pentru înmormantare, pus în mormânt și ferecat cu o lespede grea de piatră. Acesta este raportul celor mai vechi patru rapoarte ale morții lui Isus, rapoarte care în greacă se numeau  evangelia –‘vestea bună’, evanghelia. Faptul că unui om răstignit i se putea oferi, ocazional, o îngropăciune respectabilă în cimitirele din afara Ierusalimului, s-a dovedit arheologic. Ce este surprinzător, însă, sunt relatările ulterioare îngropării. Niște femei, mergând la mormânt, au găsit piatra cea grea dată la o parte, iar Isus, în decursul următoarelor patruzeci de zile, s-a prezentat adepților Săi, nu ca o fantomă sau ca un trup reînsuflețit, ci înviat într-un trup glorificat. Apoi s-a înălțat la cer, de unde a spus că va reveni. Cu timpul, va fi aclamat nu doar ca om, ci și ca Dumnezeu. Suferind cea mai îngrozitoare soartă, a învins moartea însăși. “De aceea și Dumnezeu l-a înălțat nespus de mult și i-a dat numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în numele lui Isus, să se plece orice genunchi ai celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ…”⁹

Tom Holland, Dominion, pag. xiii-xvii

1 Horace, Epodes

2 Tacitus, Annals

3 Ibid.

4 Seneca, On Consolation, to Marcia

5 Varro, Fragment

6 Marcu 15:22

7 Vermes

8 Josephus, Jewish War

9 Filipeni 2:9,10