Benedict al XVI-lea despre știință, filozofie și credință (II)

„Rațiunea științifică modernă trebuie pur și simplu să accepte structura rațională a materiei și corespondența dintre spiritul nostru și structurile raționale predominante ale naturii ca pe un dat, pe care trebuie își bazeze metodologia. Cu toate acestea, întrebarea cu privire la de ce trebuie să fie așa este o întrebare reală, care trebuie să fie înaintată de către științele naturale altor moduri și planuri de gândire – filozofiei și teologiei.”

După cum se poate vedea din această scurtă examinare a unei părți a gândirii sale, contribuția lui Joseph Ratzinger la chestiunea umană este una care se află de fapt în slujba religiei, a filozofiei și a științelor. „Opțiunea Benedict”, a lui Rod Dreher, este numită atât după Benedict de Nursia, cât și pentru acest papă pe care el îl numește „al doilea Benedict”. Aspectul principal al acestui proiect este de a permite oamenilor religioși să creeze și să susțină comunități religioase strâns legate între ele, care să reziste diferitelor patologii religioase și raționaliste ale zilelor noastre. Deși există o mare parte de adevăr în această latură a poziției lui Dreher, un „Proiect Benedict” cu adevărat ratzingerian va lucra, de asemenea, pentru a salva ceea ce sunt roadele legitime ale modernității într-o lume în care aceste roade – și ideea de rațiune însăși! – sunt în mare pericol.

Desigur, aceasta este doar o prezentare foarte grăbită a lucrurilor prin care Joseph Ratzinger a contribuit la problema relației dintre știință și religie. La aceasta, aș putea adăuga multe pagini despre contribuțiile sale la relatările filozofice și teologice despre ceea ce înseamnă să fii om în lumea de astăzi. La urma urmei, Ratzinger este autorul a zeci de cărți, a trei enciclice papale (de fapt, patru, având în vedere că „Lumen Fidei”, a Papei Francisc, este în mare parte opera predecesorului său) și a nenumărate articole și eseuri care încearcă să aducă lumină asupra unor chestiuni de etică, politică, economie, ecologie, estetică, cult și muzică – ca să nu mai vorbim de întrebările propriu-zis teologice despre natura Dumnezeului rațional care a creat această lume, care ar trebui explorate de oamenii de știință și de cercetători.

Puțini au fost cei care au fost în măsură să ofere un model de gândire vizavi de aceste întrebări într-un mod erudit, spiritual și delicat, care să îi invite și pe alții să se alăture acestui proiect de cercetare. Pentru a da doar un exemplu al modului în care Joseph Ratzinger a fost capabil să aducă credința și rațiunea în discuții care afectează umanitatea, dialogul său din 19 ianuarie 2004 cu J. Habermas pe tema „Fundamentele morale pre-politice în construcția unei societăți civile libere” a arătat capacitatea sa de dialog la cele mai înalte niveluri intelectuale. Ceea ce a frapat observatorii de atunci nu a fost doar tonul dezbaterii – plăcut și civilizat –, ci și nivelul ridicat de consens care a putut reieși între două personalități atât de diferite. Habermas nu s-a convertit la catolicism pe scenă, dar s-a demonstrat că are o simpatie intelectuală mult mai mare cu gândirea catolică clasică decât ar fi crezut poate mulți dintre adepții săi. Capacitatea lui Ratzinger de a vorbi în limbajele credinței și rațiunii într-un mod unitar este impresionantă chiar și pentru marii sceptici secularizați. Și ceea ce este atât de remarcabil la acest mare intelect este faptul că scrierile sale sunt atât de clare, încât chiar și studenții îl pot citi și înțelege.

Deși Papa Benedict poate că nu a adus el însuși mari contribuții la științele naturale, a adus ceva mult mai important: o contribuție la înțelegerea unei lumi în care adevărul este unul singur, este al lui Dumnezeu și, de la atomi la arhangheli, poate fi văzut ca fiind conectat.

Un text de David Deavel pentru The Imaginative Conservative