Bărbăția la jumătate de secol

Pentru mine și pentru bărbații cu care am crescut, maturitatea începea la optsprezece ani, odată cu eligibilitatea pentru recrutare. Ajungeam la acea vârstă deja înarmați cu o idee despre ce înseamnă bărbăția. Aceasta ne fusese transmisă de cărțile pe care le citeam, de filmele pe care le vedeam și de titlurile ziarelor de la chioșcul de ziare din lemn și tablă verde și șubredă. Cu mult înainte de a-l citi pe Ralph Waldo Emerson pe această temă, ideea de încredere în sine a contribuit mult la modelarea, poate chiar la salvarea vieții mele. Am fost schilodit de poliomielită la unsprezece ani, iar încrederea în sine rămâne standardul cu care mă măsor.

Nici un tânăr de optsprezece ani din generația mea nu ar fi înțeles termenul „masculinitate toxică”. Bărbăția nu avea nimic de-a face cu intimidarea celorlalți sau cu comportamentul nebunesc sugerat de cuvântul „macho”. Bărbăția însemna tenacitate și rezistență – virtuți care m-au împins la antrenamente fizice lungi, obositoare și, uneori, chinuitoare. Indiferent de ceea ce îmi cereau aceste antrenamente, indiferent de câtă durere și epuizare îmi provocau, îmi promiteau că, dacă voi continua, îmi voi forja un sine independent. Voi fi un om, chiar dacă voi fi infirm. Iar sinele pe care l-aș fi obținut mi-ar fi aparținut doar mie. Reziliența mea mă va face întreg.

Nu mi-a trecut niciodată prin cap că bărbăția are legătură cu dominarea femeilor, cu doborârea adversarilor pe terenul de fotbal sau cu faptul de a deveni bogat și faimos. Bărbăția era mai aproape de idee de „grație sub presiune”. Bărbăția avea mai puțin de-a face cu forța fizică decât cu perseverența mentală. Voiam să fiu bărbat construindu-mi brațele și umerii până când aceștia puteau servi drept picioare și îmi putea oferi independența de care aveam nevoie ca soț și tată.

America postbelică a insuflat această idee de familie și de paternitate. Hollywood-ul a descris atracția puternică a căminului și a familiei în multe filme realizate după război. Am văzut „Cei  mai frumoși ani ai vieții noastre” cu câteva luni înainte de a împlini 18 ani. Filmul vorbea nu numai despre veteranii care se întorceau în țară, ci și despre un viitor bărbat care învăța să trăiască cu statutul de infirm. Există puțină sexualitate sau agresiune fizică în film. Ideea de bărbăție pe care o proiectează filmul sugerează că un bărbat trebuie să își asume responsabilitatea pentru sinele pe care se străduiește să îl creeze.

Familia și responsabilitatea: astea erau lucrurile care făceau un om ceea ce era.

O versiune mai realistă a bărbăției a fost reprezentată de Marlon Brando, încruntat și introvertit, în „The Men”. Brando a jucat rolul unui veteran paraplegic care intenționa să posede un corp suficient de funcțional pentru a-i permite să se căsătorească și, poate, să-și întemeieze o familie. Brando s-a luptat într-o secție de veterani – așa cum m-am luptat și eu pe străzile din Bronx – pentru a crea o prezență fizică dintr-un corp deteriorat. Bărbăția în „The Men” se reducea la acea viață normală atât de prețuită pe care toți se așteptau să o caute tinerii americani. Veteranul în scaun cu rotile al lui Brando poseda o voință la fel de vie ca și amintirea picioarelor care odată jucaseră fotbal și care acum erau incapacitate.

L-am privit cu invidie și admirație în timp ce își croia drum înapoi în acea lume. Înainte de a vedea „The Men”, am petrecut un an și jumătate într-un spital de reabilitare într-un scaun cu rotile. Ceea ce m-a mișcat la interpretarea lui Brando nu a fost doar faptul că părea mai natural plimbându-se cu rotile prin salon decât arătasem eu vreodată, ci și faptul că arăta ca un om care se străduia să câștige tipul de grație fizică – grația unui infirm – pe care și eu o căutam.

Aveam șaptesprezece ani când am văzut „The Men”, douăzeci când am citit romanul picaresc al lui Saul Bellow, „Aventurile lui Augie March”. Știam, chiar în timp ce citeam, că adevărurile agonizante exprimate de William Einhorn, patronul infirm al sălii de biliard a lui Bellow, descriau exact prin ce trecusem eu în încercarea mea de a fi bărbat. Realitatea lui era realitatea crudă pe care o experimentasem mult timp, o realitate care se ascundea în colțurile cele mai întunecate ale ceea ce însemna bărbăția. Einhorn era un bărbat în război cu lumea, încercând să trăiască cu ceea ce știa că nu putea trăi: ura bărbaților normali care se temeau că ar putea ajunge ca el. Învățasem despre această ură. Pentru a trăi cu incapacitățile sale, trebuie să adopte stoicismul unui infirm, dezbrăcându-și curajul de sentimentalism. Acest stoicism este un mod bărbătesc de a înfrunta lumea și încă rezonează cu mine. Nimic din ceea ce am citit de atunci încolo nu vorbește atât de bine despre puterea de a înfrunta viitorul.

Ideea de bărbăție căreia îi sunt îndatorat este demodată astăzi. Și totuși, cred că ceea ce m-a inspirat, ceea ce m-a făcut să continui în anii 1950, încă rezistă. Nu este mai puțin necesară acum decât a fost atunci. Versul lui Emerson, „Societatea de pretutindeni complotează împotriva bărbăției fiecăruia dintre membrii săi”, rămâne un avertisment pentru noi toți. Chiar dacă bărbații sunt îndemnați la o privire mai profundă asupra sinelui, sperăm că sunt suficient de inteligenți pentru a nu confunda autoexaminarea cu autoflagelarea. Prima ar trebui să ducă la un simț al vieții și la ceea ce un bărbat este dispus să plătească pentru a face din acea viață ceea ce crede el că poate deveni. Cea din urmă duce la autocompătimire. În lumea noastră confuză din punct de vedere al genului, ideea de bărbăție care m-a susținut pe mine, cu trupul meu infirm, încă mai poate susține adolescenți care nu au probleme din punct de vedere fizic, dar care sunt instabili din punct de vedere emoțional. Bănuiesc că ar putea face viața mai puțin dureroasă pentru un tânăr de optsprezece ani care este incapacitat într-un fel sau altul, încercând să-și înfrunte viitorul și luptându-se să devină bărbatul care visează să fie. Și bănuiesc că, dacă tot ceea ce i se oferă acum este evidenta îndepărtare de bărbăție din cultura populară, îi va fi mult mai dificil să devină acel bărbat. Oricât de rănit în trup și suflet am fost în anii 1950, ideea de bărbăție a luminat pentru mine ca un far. Așa cum o face și astăzi, chiar și la optzeci și șase de ani.

Un text de Leonard Kriegel pentru First Things