Autoritatea unui tată: dragostea în acțiune

Complexă și delicată într-adevăr. Dar, în același timp, nu este mai complexă decât realitatea autorității parentale, arhetipul autorității umane. Autoritatea înseamnă puterea de a îndruma o altă persoană tocmai datorită responsabilității de a avea grijă de acea persoană. Autoritatea este o agenție a iubirii. Iubirea dorește prosperitatea pentru o persoană, iar autoritatea îndrumă spre acea prosperitate.

O parte din fericirea sau prosperitatea omului constă în faptul că, într-un sens, nu este opțională. În cuvintele lui Lasch, este ceva ce o persoană “trebuie să facă”. Să nu trăiești într-un anumit fel înseamnă pentru noi, oamenii, să eșuăm sau să nu fim la înălțimea a ceea ce nu doar că am putea, dar ar trebui să fim. Aceasta este drama existenței umane – drama în cadrul căreia autoritatea are un rol esențial de jucat.

Adevărul este că avem nevoie de autoritate nu numai pentru a ne informa, ci și – într-un anumit sens – pentru a ne îndruma către prosperitatea noastră, către a fi cu adevărat noi înșine. Am sugerat în acest context că, în timp ce autoritatea este împărțită între părinți, aceasta este nota dominantă în relația unui tată cu copiii săi. Voi dezvolta acest aspect și voi oferi câteva exemple.

Un tată este un generator nu doar al formei, ci mai ales a prosperității. Prosperitatea constă într-un caracter bun și în roadele care decurg din acesta, precum prietenia și înțelepciunea. (Considerațiile teologice vor îmbogăți, dar nu vor nega acest punct.) Astfel, în centrul formării omului se află formarea inimii – în sensul dorințelor și iubirilor unei persoane. Aici ne gândim din nou la Lasch și la importanța crucială de a face ca un individ să își dorească să facă ceea ce trebuie să facă.

Putem privi acest aspect ca pe o lentilă prin care să observăm exercitarea autorității unui tată, întrebându-ne cum își poate îndruma copiii să dorească să facă ceea ce este corect. Pe scurt, sugerez că un tată încearcă să transmită copiilor săi următorul mesaj: anumite moduri de a acționa sunt pur și simplu bune și drepte, și din dragoste pentru tine, voi avea anumite cerințe față de tine. Haide să ne concentrăm și să reflectăm pe scurt asupra interacțiunilor sale cu un fiu, mai întâi la vârsta de patru ani, apoi la 11 ani și în final la 15 ani.

Un copil de patru ani, în ciuda unei conștiințe morale incipiente, tinde să fie condus de ceea ce îi atrage, într-o manieră previzibilă, pasiunile și dorințele. Probabil am văzut cu toții un copil de patru ani al cărui pasiuni sunt rar restrânse de altceva decât limitele materiale ale mediului înconjurător sau limitele psihologice ale oamenilor din jurul lui. Un astfel de copil poate fi o amenințare în diverse moduri pentru colegii și cei mai în vârstă. Dar mai mult decât atât, el este nefericit, gustând rar din bucuriile reale de care ar trebui să fie capabil.

Ne putem imagina aici rolul unui tată (abstractizând, în scopul argumentării, rolul esențial și concomitent al mamei) care, în primul rând, rostește cuvinte pline de înțelepciune care oferă îndrumare. “Johnny, să împărțim este important; ne cinstim oaspeții servindu-i pe ei prima dată; avem grijă întotdeauna de bebeluși; această cantitate de desert este suficientă pentru sărbătoarea noastră; toți contribuim la curățenie pentru o casă frumoasă…” Majoritatea covârșitoare a copiilor de patru ani pot începe să înțeleagă aceste principii, iar astfel de învățături reprezintă o bază solidă pentru a le cere lucruri. Nu sugerez că fiecare cerere presupune o explicație a motivelor. Sugerez însă că până și la această vârstă putem transmite faptul că cerințele și interdicțiile se bazează pe ceea ce este cu adevărat bun. Astfel, un copil asociază ce trebuie și ce nu trebuie făcut cu un mod de viață pe care părinții lui îl doresc pentru el – pentru că este bun pentru el.

Este clar, așadar, că consecvența și aplicarea coerentă a anumitor directive sunt esențiale în exercitarea autorității – tocmai datorită importanței diferitelor bunuri în discuție. Locul pedepsei în exercitarea acestei autorități cere o considerație atentă, dar aici voi face o precizare. Cred că mulți părinți conștiincioși fac greșeala pe care am făcut-o și eu și acționează ca și cum pedeapsa este singurul sau chiar principalul mijloc de a face ca directivele noastre să fie eficiente. Se poate fi consecvent în transmiterea diferitelor adevăruri și în solicitarea acțiunilor corespunzătoare înainte de a se pune problema pedepsei. Pedeapsa poate fi eficientă și, cu siguranță, își are locul ei. Cu toate acestea, uneori, a lua un copil deoparte și a discuta despre ce s-a întâmplat – și, când este cazul, a exprima compasiune față de ceea ce l-a determinat pe copil să acționeze – este un răspuns potrivit și suficient.

Toate acestea, inclusiv aplicarea pedepsei atunci când este necesar, sunt puse în practică pentru a transmite că, deoarece copilul este iubit, i se cer anumite lucruri.

Gândiți-vă băiatul de 11 ani care își dorește să joace jocuri video violente, așa cum fac atât de mulți dintre colegii lui. Primul pas în exercitarea autorității tatălui său este acela că el este suficient de apropiat de viața băiatului încât nici activitatea în sine, nici dorința de a o face să nu treacă neobservate. Acest lucru spune deja multe despre intimitatea și cunoașterea pe care autoritatea paternală le implică. Așadar, băiatul cere permisiunea. Ce se întâmplă? Tatăl își dă seama că acest lucru, la fel ca multe alte lucruri similare, necesită abilitate și implicare serioasă. Nu există nicio îndoială în mintea lui că fiul său nu ar trebui să joace astfel de jocuri. Deliberarea sa se referă la modul în care să transmită direct, dar fără condescendență sau condamnare a dorinței băiatului, de ce nu-i va permite să o facă.

Interacțiunea ar putea să nu fie plăcută. Băiatul ar putea declara cât de oprimant, învechit și în afara lumii este tatăl său, sau chiar să-și proclame ura sau intenția de a găsi o cale de a ocoli o astfel de opresiune. Dar în realitate, tatăl a acționat din autoritatea sa, adică din discernământul, iubirea și responsabilitatea sa. Experiența arată că băiatul poate și probabil va percepe acest lucru, dacă nu acum, atunci mai târziu. În orice caz, el este protejat, cel puțin în prezent, de o influență periculoasă. Și, în măsura în care tatăl său acționează din autoritate și nu din frică, furie, mândrie sau rușine (sau orice alte dispoziții care subminează exercitarea autorității), băiatul a primit o expresie palpabilă nu numai a iubirii, ci și a adevărului că deoarece este iubit, i se cer anumite lucruri.

Apoi, avem băiatul de 15 ani care își dorește să aibă o relație cu o fată, așa cum fac atât de mulți dintre colegii lui. În măsura în care tatăl a rămas aproape și implicat de-a lungul anilor, manifestându-și iubirea prin exercitarea autorității, el se află într-adevăr într-o poziție favorabilă de a fi invitat în această situație. Cu toate acestea, indiferent dacă este invitat sau nu, tatăl știe că trebuie să se implice. În acest moment, exprimarea neîncrederii, condamnării neechivoce sau respingerea superficială pot fi la fel de rele sau chiar mai grave decât problema opusă des întâlnită: tăcerea totală din partea tatălui.

Pe măsură ce copiii ajung la această vârstă cheie, chiar și tatăl conștiincios se retrage prea des – poate dorind să ofere spațiu sau libertate, poate din descurajare sau epuizare. Va exista într-adevăr un moment în cate trebuie să se retragă în plan secund. Dar băiatul adolescent are nevoie de tatăl său la fel de mult sau chiar mai mult ca oricând, mai ales în ziua de azi, când vine vorba de sfera romantică: aici este locul în care autoritatea unui tată ar trebui să strălucească.

Un bărbat ar putea să se întrebe cum poate vorbi cu folos în această situație. Cu siguranță, nu există un răspuns ușor, gata făcut. În orice caz, tatăl poate susține un adevăr pe care adolescentul nu dorește să-l audă. Acum nu este momentul pentru o relație exclusivă. Felul în care exprimă și urmărește această cerință cere o prudență înrădăcinată în detaliile situației.

Aici, așa cum s-a întâmplat și în celelate situații de viață ale copiilor, realitatea uimitoare a autorității este testată și dovedită. Nu există nicio garanție că exercitarea corectă a autorității va funcționa – în sensul de a aduce imediat sau chiar în cele din urmă roadele dorite. Limitele autorității, la fel ca limitele iubirii, corespund misterului libertății umane. Chiar și tații minunați – am putea să ne gândim la tatăl fiului risipitor – pot avea fii rătăcitori.

Dar un lucru este clar: efortul sincer și perseverent al unui tată în exercitarea autorității sale este probabil cea mai semnificativă și concretă expresie a iubirii sale. Este un dar incomparabil și durabil pentru copiii săi.

John A. Cuddeback, IFStudies