Ateismul și Problema Răului

Explicația biblică a Cosmosului este o temă conturată încă din primele versete ale Genezei, unde fiecare zi a Creației e marcată de expresia “era bun.” Dar poate o lume nedirijată, condusă de simpla întâmplare, așa cum sugerează perspectiva ateistă asupra acesteia, să ofere o bază obiectivă sau o definiție absolută a “binelui”?

Dacă lumea e produsul hazardului, condusă de nimic, îndreptându-se către nimic, atunci cum putem indica o anumită valoare generală a binelui? Precum proeminentul etician ateist, 

Kai Nielsen, spunea odată, “Nu am fost capabili să arătăm că rațiunea impune o perspectivă morală…Rațiunea practică pură, chiar și cu o cunoaștere temeinică a faptelor, nu te va conduce către moralitate.” Și dacă nu putem ajunge la un punct de vedere moral dintr-o perspectivă pur științifică, cum poate un ateu să folosească o perspectivă morală ca să nege existența lui Dumnezeu?

5 minute de Iad 

Mulți atei nu ar fi de acord cu afirmația lui Nielsen. Dar adevăratul test constă în furnizarea unui fundament obiectiv pentru moralitatea pe care ei o apară. Ei se agață – în aer, cu degetele încleștate – de un sistem de valori căruia îi lipsește orice fel de fundament real. Astfel, valorile lor sunt reprezentate de o gândire iluzorie. Cum poate exista un bine sau rău personal într-un Univers impersonal constituit din simplă materie și energie? Dacă Universului nu-i pasă, ție de ce îți pasă?

Gândește-te la două evenimente din trecutul apropiat. În anul 2014, un grup de sataniști din New York au înaintat o cerere pentru construcția unei statui de 2 metri care să-l întruchipeze pe Satan, în fața capitoliului din Oklahoma, ca formă de protest față de monumentul Celor Zece Porunci care se află acolo. Un purtător de cuvânt a descris statuia ca pe un loc al liniștii și contemplării, unde copiii se pot așeza și găsi inspirația. Mă îndoiesc că sunt primul care, imaginându-și această scenă, o consideră mai mult decât înfiorătoare.

Ar trebui totuși să ținem cont că, mulți sataniști, precum cei care doreau amplasarea statuii amintite, nu cred cu adevărat în Satan. Mulți sataniști au o viziune ateistă, negând orice fel de lume spirituală. De fapt, purtătorul de cuvânt al grupului l-a descris pe Satan ca pe o construct literar și a spus clar că ei nu cred într-o întrupare adevărată a răului în lume. Ei sunt – mai mult sau mai puțin -, un grup politic care-l folosesc pe Satan drept simbol pentru a-și exprima concepțiile seculare dorit. 

Acum, gândește-te la altă scenă care a avut loc cu aproximativ un an înainte ca să fie propusă construcția statuii. Cu doar 11 zile înainte de Crăciun, 20 de copii și-au pierdut viața într-un mic oraș din nord-est. Pe data de 14 decembrie, 2012, la ora 9:35, un tânărde 20 de ani a intrat în școala elementară Sandy Hook, Connecticut, și a deschis focul într-un atac de furie, înainte de a-și lua viața la ora 9:40. În acele 5 minute, s-a dezlănțuit iadul pe holuri, în clasele pline cu profesori, administratori și fii și fiice ai căror părinți nu îi vor mai ține în brațe vreodată, nu îi vor mai pregăti pentru somn sau nu le vor mai citi povești înainte de culcare. Înainte ca acești micuți să plece la școală în acea dimineață, cel mai probabil au luat micul dejun împreună cu familia, în case decorate festiv pentru sărbători. Probabil erau agățate și șosete deasupra șemineului și brazi de Crăciun sub care se aflau cadouri care nu vor mai fi deschise niciodată. Nimeni n-ar fi crezut că acea zi se va termina cu vărsare de sânge. Cu excepția unui tânăr care era preocupat să își finalizeze planurile și să își încarce arma. 

Am fi îndreptățiți să numim actul comis ca fiind “malefic”. Categoric că a fost malefic. Jargonul psihologiei nu poate exprima indignarea noastră. Chiar și cei mai seculari dintre noi par să fie dornici să adopte terminologia biblică în fața unei astfel de atrocități. Fiecare bucățică din noi strigă “malefic”, cu un motiv justificat. Din această cauză, discuțiile cu privire la perspectivele asupra lumii nu sunt niște jocuri intelectuale drăguțe. Noi nu ne jucăm. Ne confruntăm cu o întrebare reală, una cu care orice persoană ar trebui să se confrunte la un moment dat: Ce viziune asupra lumii ar putea explica dorința umană ca anumite acțiuni să fie clasificate ca fiind într-adevăr malefice?

Ca să ne întoarcem la scenariul cu statuia, imaginează-ți dacă grupul ar fi reușit să construiască statuia Satanei, ca simbol al secularismului, lângă monumentul cu Cele Zece Porunci. Două imagini diferite, două viziuni asupra lumii contrastante. Un monument care reprezenta o lume lipsită de explicații religioase, și celălalt, reprezentând o lume condusă de o sursă morală. Care dintre cele două oferă un cadru etic pentru a analiza evenimentele de la Sandy Hook?

Calea rea care conduce către Dumnezeu

Înțeleg că asta e o problemă sensibilă. Nu ai cum să ocolești acest lucru. Dar să îl cităm din nou pe Kai Nielsen, dacă o pură înțelegere a lucrurilor nu ne poate conduce către o perspectivă morală asupra lucrurilor, atunci unde își are originea perspectiva morală? Care e sursa valorilor noastre morale? 

Vedem diverse evenimente – crude, dureroase, inutile – și tragem corect concluzia că sunt produse ale răului. Dar de ce concluzionăm astfel? Așa precum a zis Richard Dawkins, în ateism, nu ar trebui să ne așteptăm să găsim în lume “vreun design, vreun scop, vreun bine sau rău – nimic în afară de o indiferență oarbă și necruțătoare.” Dacă asta e adevărat, atunci de ce simțim o repulsie morală la vederea părinților care stau întinși în curtea școlii și sunt disperați să afle dacă le mai sunt copiii în viață sau nu? Dacă nu există niciun design, niciun scop, niciun rău, niciun bine, atunci de ce nu suntem indiferenți și nemiloși ca restul lumii vii?

În viziunea lui Dawkins asupra cosmosului, categoria răului e pierdută într-o mulțime de negări naturale. Trăim într-un univers lipsit de bunătate, și căruia pur și simplu nu îi pasă. Și deoarece cuvântul “cosmos” înseamnă “un sistem bine organizat”, descrierea lui Dawkins își pierde ținta. Haosul ar fi un termen mai potrivit pentru imensitatea indiferenței și cruzimii pe care el le descrie.

Dar se poate creștinătatea descurca mai bine? Poate o perspectivă creștină asupra lumii să dea vreun sens dorințelor noastre morale? Poate Evanghelia să ofere o bază pentru o viață bună? Dacă există o forță inteligentă mai presus de creație, explică asta în vreun fel atât dorința noastră pentru bine, cât și lamentările cauzate de rău? Sau înrăutățește lucrurile? Putem împăca existența lui Dumnezeu cu prezența suferinței?

Dumnezeu și răul 

Nu putem minimaliza o provocare atât de mare așa cum e o astfel de chestiune. Problema răului i-a împiedicat pe mulți să creadă în Dumnezeu. Un astfel de exemplu e filosoful și intelectualul britanic, C.E.M. Joad. 

Joad vorbea deschis despre agnosticismul său, în mare parte din cauza problemei răului. Scepticismul său e evident într-un articol intitulat “Dumnezeu și răul”, publicat în “The Spectator” în ianuarie 1941. În luna următoare, revista a publicat un răspuns la articolul lui Joad, scris de nimeni altul decât C.S. Lewis. Cei doi vor face mai mult decât să schimbe articole între ei. 

Joad a transformat tema articolului într-o carte pe care a publicat-o un an mai târziu, cu același titlu, Dumnezeu și răul. Îl menționează pe Lewis de peste cincizeci de ori în lucrarea sa. Pe parcurs, se luptă cu răspunsurile creștine la problema răului, iar în capitolul final își expune motivele pentru care respinge credința. 

La câțiva ani după ce a fost publicată cartea, Lewis l-a invitat pe Joad să discute pe această temă la Clubul Socratic de la Oxford University. Se speculează că Joad ar fi petrecut noaptea acasă la Lewis, după dezbatere, iar cei doi au povestit până târziu. E clar că Lewis a avut un impact permanent asupra sa. Joad, la fel ca Lewis înaintea sa, a fost menit să urmeze calea intelectualului care va culmina în cele din urmă, cu momentul convertirii sale.

În cartea sa, The Recovery of Belief: A Restatement of Christian Philosophy , Joad își explică fostele obiecții față de creștinism: “Ani de zile am fost bulversat de problema durerii și a răului; de fapt, aceasta a fost problema care a dus la respingerea credinței creștine.” Respingerea credinței creștine de către Joad, din cauza problemei răului, nu era ceva neobișnuit. Nu e ieșit din comun nici chiar pentru creștini să se îndoiască de bunătatea lui Dumnezeu din cauza suferinței umane. 

Adevărata întrebare era, și este, care viziune a lumii explică mai bine răul și suferința? Prima propoziție din cartea lui Joad care ne relatează conversația, spune întreaga poveste: “Cartea aceasta este o descriere”, spune el, “a unor motive care m-au determinat să mă convertesc la o viziune religioasă asupra universului așa cum e cea creștină.” 

1. E. M. Joad a găsit în Evanghelie o perspectivă asupra universului care a putut să îi răspundă la întrebări și să îi justifice impulsurile morale. Departe de a fi irațional, creștinismul l-a impresionat ca fiind singura descriere captivantă a experiențelor sale. Joad a epuizat explicațiile naturaliste și a conchis că răspunsul se află în altă parte. Pentru Joad, un cadru naturalist nu a putut să ofere o explicație satisfăcătoare asupra confruntării cu păcatul din viața sa, specific, și din lume, în general. “Cred că aceste doctrine vorbesc mai mult despre problemele vieții decât oricare altele pe care le-am întâlnit. Ele dau sens trăirii, dar mai mult decât atât, dau sens durerii și frustrării care vin cu ea, așa cum niciuna nu o face.” Și astfel a respins o viziune naturalistă: “am abandonat-o, și în abandonarea ei m-am regăsit ca fiind creștin.” 

O explicație rațională a răului

Narațiunea creștină – creația, căderea, răscumpărarea și proslăvirea – e destul de largă pentr a cuprinde și problema răului. Povestea ateistă, ghidată de probabilitate, va fi mereu incapabilă să o facă. Trebuie să trăiască cu o tensiune nerezolvată – sau mai rău, nerezolvabilă – a experimentării unor aspirații morale într-un univers în care moralitatea este inexistentă. Doar Evanghelia își permite o explicație naturală și morală a răului și a înțelegerii noastră native că aceste lucruri sunt reale și nu sunt niște iluzii. 

Evanghelia ne spune despre o planetă unde marea majoritate a locuitorilor dețin anumite încredințări religioase. Conștienți de Dumnezeu, bine și rău, ei caută metode să rezolve misterele și tensiunile vieții. Creștinismul oferă loc atât suferinței, cât și aspirațiilor. Așa cum spunea Lewis cândva: “Am găsit în mine o dorinţă pe care nicio experienţă din această lume nu o poate satisface; cea mai probabilă explicaţie este că am fost făcut pentru altă lume.” 

Chiar și într-o lume umbrită de rău, există destul bine încât să ne ridice privirea deasupra durerii. Și acolo vom găsi pacea pentru sufletele noastre fără de odihnă. 

Dan DeWitt

Atheism and the Problem of Evil | Crossway Articles

Sursa foto: Photo by SpaceX on Unsplash