Asprimea lui Dumnezeu – meditație din Numeri 20

Astăzi, vom privi câteva clipe la episodul relatat în prima parte a cap. 20, din cartea Numeri. Episodul este unul foarte asemănător cu cel relatat în cartea Exodul, cap. 17, de la Refidim.

În primul rând, să notăm asemănările:

Poporul ajunge în situația în care nu are apă. Înainte de a-i judeca prea aspru, trebuie să căutăm să înțelegem cât de teribilă trebuie să fi fost situația. Să te afli în pustie cu familia, cu copiii mici cu vitele și să îți lipsească tocmai apa nu poate fi decât cumplit.

De ce ajunge poporul în situația aceasta? Dumnezeu îi testa, îi încerca. Urma ca încă o dată să se arate cât se poate de clar ce se află în inima poporului. Din păcate, rezultatele testului nu sunt pozitive: Poporul reacționează prin revoltă, așa cum a făcut de fiecare dată când s-a aflat în situații limită: „Adunarea n-avea apă. Și s-au răsculat împotriva lui Moise și împotriva lui Aaron” (vezi v. 2).

Și deznodământul este foarte asemănător cu cel din Exodul 17, de la Refidim: în mod miraculos, Dumnezeu scoate apă din stâncă, suficientă încât să bea nu doar oamenii, dar și vitele, aspect pe care textul îl subliniază: „Și a ieșit apă din belșug, așa încât a băut și adunarea și au băut și vitele” (vezi v. 11).  Am putea să conchidem spunând că „totul e bine, când se termină cu bine.”

Există însă o diferență fundamentală între cele două episoade: atitudinea diferită a lui Moise și a lui Aaron și consecința tristă a acesteia. Moise nu respectă decât parțial cuvântul lui Dumnezeu. Așa cum a fost instruit, el ia toiagul și cheamă adunarea în fața stâncii. Să observăm că întreaga adunare este chemată să asiste, astfel că episodul are menirea de a fi unul demonstrativ.

Din acest punct însă, Moise se îndepărtează de instrucțiunile clare primite. În loc să vorbească stâncii, vorbește poporului. Întrebarea pe care Moise o pune poporului este prevestitoare de rău: „Vom putea noi oare?”. În loc să dea dovadă de o credință statornică, Moise Însuși este Cel care pune la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, în loc să vorbească stâncii, Moise lovește stânca, precum la Refidim. În mod ironic, tocmai în timp ce afirmă răzvrătirea poporului, Moise însuși dă dovadă de răzvrătire.

Să notăm următoarele observații aplicative:

Problema principală a lui Moise și a lui Aaron este necredința. În urmă cu multă vreme, tot la Cade, din cauza necredinței, poporul a ratat intrarea în Țara Promisă. Acum tocmai liderii au fost cei care s-au îndoit: „Vom putea noi oare?”, se întreabă Moise (v. 10), iar Domnul îi mustră „pentru că n-ați crezut în Mine” (v. 13).

Există, pentru slujitorii care stau în fața poporului, o responsabilitate specială de a-L onora pe Dumnezeu prin atitudinea și credincioșia lor. Dumnezeu nu trece cu vederea falimentul lui Moise, ba chiar, într-un sens, manifestă o asprime față de acesta.

Există pericolul de a ne pierde răbdarea tocmai atunci când mai există o bucată atât de scurtă de drum de parcurs. Există posibilitatea ca într-o clipă să compromitem și să sacrificăm răsplata unor ani lungi și grei de slujire. Trebuie să rămânem veghetori, mai ales în momentele în care suntem obosiți și cu nervii întinși.

Dumnezeu este sfințit înaintea poporului, indiferent de atitudinea liderilor, dar aceștia își pierd răsplătirea. Pe de o parte, Domnul îi mustră pe Moise și pe Aaron „pentru ca n-au crezut în El, ca să-L sfințească înaintea copiilor lui Israel” (v. 12). Pe de altă parte, v. 13 conchide: „Acestea sunt apele Meriba (Ceartă), unde s-au certat copiii lui Israel cu Domnul care a fost sfințit între ei” (v. 13). Indiferent de atitudinea noastră, Numele Domnului va fi înălțat. Este bine însă să ne întrebăm mereu dacă în ziua aceea vom avea parte de cinste sau de rușine.

Stânca din care țâșnește apă Îl anticipează pe Hristos. La Refidim, aceasta este lovită, ca o anticipare a faptului că El va purta judecata pe care o merita poporul. Acea „lovire” a fost însă suficientă. Hristos nu va fi lovit a doua oară, motiv pentru care nici stânca nu trebuia lovită.