Ascetismul păgân al lui Andrew Tate

Faima lui Tate ca apărător al “masculinității” merge mână în mână cu critica ideologiei feministe și a prezenței constante a acesteia în instituțiile occidentale de elită – ceea ce el numește frecvent “Matrix”. Împotriva unei astfel de ideologii și a efectelor ostracizante pe care ea le are asupra bărbaților, Tate a popularizat un stil de viață care este atractiv pentru tinerii bărbați datorită exaltării aparente a virtuților masculine: puterea, disciplina și independența. Potrivit admiratorilor săi, acuzațiile aduse lui Tate reprezintă o încercare de a-l “anula” pentru disidența sa, transformându-l într-un simbol al luptei pentru libertatea de exprimare. Pare că tocmai această ideea a fost cea care a justificat apariția sa în noua emisiune a lui Carlson.

Puțini dintre cei care îl apără pe Tate – inclusiv Carlson – au încercat să examineze în mod serios dovezile care susțin acuzațiile ce i se aduc. Se pare că cel mai puternic martor împotriva lui Tate este chiar Tate însuși. Ca răspuns la interviul lui Tucker, un utilizator de Twitter a produs un videoclip care juxtapune justificările lui Tate cu alte câteva clipuri, în care acesta recunoaște cu mândrie că el și fratele său Tristan s-au “îmbogățit” mai întâi ca proxeneți care conduceau o “afacere cu webcam-uri”. Tate se laudă: “Treaba mea era să întâlnesc o fată, să merg la câteva întâlniri, să mă culc cu ea, să testez dacă este de calitate, să o fac să se îndrăgostească de mine până la punctul în care să facă tot ce îi spun, iar apoi să o pun pe webcam pentru a ne îmbogăți împreună”. El insistă că victimele sale se bucură în secret de atitudinea sa violentă sa față de ele, atitudine exemplificată în videoclip. De asemenea, el se laudă că profită de afecțiunea pe care tinerii bărbați o dezvoltă față de actrițele sale pentru a-i convinge să îi cedeze “casele, economiile de-o viață, împrumuturile, totul”.

Dacă propriile cuvinte ale lui Tate sunt adevărate, atunci “masculinitatea” pe care o predică nu este decât o mască pentru ceva profund pervers și abuziv, pe care niciun “conservator” demn de acest nume – mai ales un conservator creștin – nu ar trebui să o apere vreodată.

Într-un articol pentru Compact despre viziunea crudă a lui Tate asupra lumii, Louise Perry subliniază că idealul creștin al castității sexuale era perceput ca o mortificare aspră a ego-ului masculin în cadrul vechiului Imperiu Roman. Într-adevăr, nu numai în vocația celibatară a multor creștini timpurii și a discipolilor lor monahali, dar și în disciplina monogamă strictă a căsătoriei, practica castității implica un ascetism riguros cu care clasa masculină de elită a Romei nu era nicidecum neobișnuită. Acest lucru este susținut de cercetările ample ale lui Michel Foucault, în cel de-al patrulea volum al lucrării sale “Istoria sexualității”, unde descrie căsătoria creștină din Biserica primară ca pe o disciplină ascetică aproape la fel ca monahismul. Din acest punct de vedere, însuși scopul căsătoriei era de a disciplina tentațiile trupului, care fac parte din natura umană ca urmare a căderii lui Adam.

Cu siguranță, o anumită etică a autodisciplinei a existat în Antichitatea greco-romană, dar, în cele din urmă, aceasta părea să îi îndreptățească pe practicanții săi la o formă aparent legitimă de aroganță și auto-exaltare, ceva care pur și simplu nu era permis practicanților virtuții ascetice creștine. De altfel, s-ar putea afirma că Foucault însuși a îmbrățișat un astfel de ideal roman în viața sa personală, încercând să integreze maladiile plăcerii sexuale (în cazul său, sadomasochismul, violul, pedofilia și răspândirea intenționată a HIV) cu “tehnicile” de asceză și grijă de sine, ca și cum practicarea unei astfel de discipline i-ar fi dat dreptul la plăcerile bolnave ale trupului.

O etică similară de auto-exaltare pătrunde în cultul online al masculinității promovat de Tate și implică, de asemenea, practici ascetice (oricât de pervertite ar fi ele): un bărbat ar trebui să meargă la sală, să cultive o autodisciplină stoică, să devină rezistent făcând lucruri dificile etc. După cum a proclamat Tate în interviul cu Carlson, “viața de bărbat înseamnă durere și suferință… pentru că va trebui să treci prin multe lucruri și să ai o viață teribilă pentru a deveni un bărbat bun”.

Dar unde anume duce acest ascetism? Spre ce viziune a binelui? Autodisciplina poate fi îndreptată spre multe scopuri virtuoase. De asemenea, poate fi folosită și în scopuri inferioare, amorale, cum ar fi câștigarea de bani, obținerea unui statut și dobândirea puterii. Dacă servește doar pentru a justifica sau a permite satisfacerea dorințelor carnale ale cuiva – a căror plăcere este “câștigată” prin muncă grea și “durere și suferință”, – atunci acesta este un ascetism păgân guvernat de impulsuri iraționale. Este deopotrivă străin și inferior ascetismului creștin, care servește unor scopuri transcendente.

Fie că este vorba de căsătorie sau de monahism, creștinismul cere renunțarea la sine în fiecare etapă a călătoriei, și nu doar ca pregătire pentru a te răsfăța prin intermediul unui egoism arogant. Creștinul este chemat la o golire de sine necondiționată și fără rezerve, imitând propria chenoză a lui Hristos, prin care El a împlinit în mod desăvârșit voința Tatălui Său. “Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”, le spune Isus ucenicilor Săi (Ioan 14:9). De asemenea, ca ucenici ai lui Hristos, trebuie să trăim astfel încât ceilalți să-L vadă pe Hristos în noi. Așa cum scrie Sfântul Pavel: “Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Scopul ascezei creștine este tocmai acela de a desființa acest “eu”, împreună cu toate dorințele sale egocentrice, pentru ca Hristos să preia controlul. În această etică rămâne puțin spațiu pentru “puterea” brutală a unei masculinități de tip Tate. Dimpotrivă, creștinismul cere tocmai slăbiciune: “Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.” (2 Corinteni 12:9).

Un ultim avertisment pentru creștinii de dreapta, în special pentru bărbați. Deși se revoltă împotriva idealului creștin al monogamiei caste, aroganța și masculinitatea narcisistă a lui Tate se pot infiltra totuși în însuși adăpostul sigur al căsătoriei creștine. Problemele feminismului progresist nu justifică raționalizarea narcisismului masculin în niciun context. Bărbații creștini trebuie să fie foarte atenți, ca nu cumva să îndepărteze căsătoria însăși de la scopul ei ascetic inițial și să o transforme doar într-un alt spațiu care să justifice practicarea unui libido dominandi. În cele din urmă, viziunea lui Tate despre putere pur și simplu nu este suficient de puternică. Adevărata virtute creștină – și masculinitatea creștină – cere o putere ce stă în chenoză, o putere care să îmbrățișeze slăbiciunea umană. O astfel de putere este literalmente o putere divină.

Un text de Jonathan Culbreath pentru First Things