Arta dificilă a confruntării- 2 Samuel 12 (2)

Cred că avem mare nevoie să înțelegem valoarea confruntării față-către-față, în întâlniri personale, ori de câte ori lucrul acesta este potrivit și posibil. Oare de câte ori nu am sesizat că mediul virtual ne oferă o îndrăzneală care lipsește cu desăvârșire în confruntările personale? Este o îndrăzneală care adeseori ne face să mergem mult mai departe decât este cazul. Este contextul în care confruntarea glisează înspre denigrare și jigniri gratuite. În paranteză fie spus, există și situații în care confruntarea personală nu este posibilă, nu este necesară și nici potrivită, subiect pe care voi căuta să îl abordez într-un text ulterior.

În al doilea rând, observăm o confruntare concretă. Profetul Natan nu se mărginește la afirmații moralizatoare vagi, ci identifică, limpede și precis, derapajele morale ale împăratului: „Ai lovit cu sabia pe Urie Hetitul; ai luat de nevastă pe nevastă-sa și pe el l-au ucis cu sabia fiilor lui Amon” (1 Samuel 12:9). Consecințele acțiunilor sunt enunțate la fel de tranșant: „«Acum, niciodată nu se va depărta sabia din casa ta, pentru că m-ai disprețuit și pentru că ai luat de nevastă pe nevasta lui Urie Hetitul.» Așa vorbește Domnul: «Iată din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta și voi lua de sub ochii tăi pe nevestele tale și le voi da altuia care se va culca cu ele în fața soarelui acestuia. Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în fața întregului Israel și în fața soarelui” (1 Samuel 12:10-12). Avem aici imaginea unui chirurg care observă modul insidios în care puroiul s-a răspândit în organism. Intervenția va fi complexă și dureroasă, dar el știe că viața pacientului devine de îndepărtarea infecției. Evitarea intervenției chirurgicale nu poate fi de niciun folos. În acele clipe ar fi mult mai reconfortant să prescrie pacientului ceai de mușețel, dar ar fi o soluție mincinoasă și inutilă. Dificultatea actului confruntării este dată tocmai de aceste două aspecte: caracterul ei personal și caracterul ei concret.

Confruntarea lui David de către Natan rămâne însă în istorie ca un caz clasic, datorită unui alt aspect: înțelepciunea și chiar arta cu care Natan acționează. Cum îl faci pe împăratul David să își vadă și să își simtă păcatul?

Pe de o parte, nu ai vrea să îi trezești mânia. Cum vei proceda? Vei face afirmați generale din care fiecare pricepe ce vrea și care nu îl vor mânia, dar nici nu îl vor cerceta? Evident, Natan nu face asta. Pe de altă parte, îți dorești să îl confrunți în mod onest, concret, într-un mod care să îl cerceteze și să îl conducă la pocăință. Vei scoate din tolbă arsenalul dur, o voce de tunet și vei începe rostind condamnarea? Nici aceasta nu este calea pe care o alege Natan.

Natan începe cu o istorisire care, pentru început, ne face să dăm din mână și să concluzionăm că filosofează și îi lipsește curajul confruntării. Să nu ne grăbim! Istorisirea rostită de Natan este una cu care David se identifică. Cum să nu se identifice autorul Psalmului 23 cu un om care are o mielușea pe care o iubește și care doarme la sânul lui? Oare de câte ori nu făcuse și el la fel atunci când păzea oile în pustie? Deja, David s-a identificat trup și suflet cu săracul care își iubește oaia. Cum să nu se revolte când aude cum oaia îi este răpită pe nedrept și sacrificată de omul bogat care deja avea atâtea turme?

Nebănuitorul David se lasă prins cu totul în această istorisire, se mânie cumplit și, fără să i se ceară, rostește sentința într-un mod cum nu se poate mai solemn: „Viu este Domnul că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte!” (1 Samuel 12:5). Condamnarea a fost deja rostită! De către cel care confruntă? Nu, ci chiar de către cel confruntat! Lui Natan nu îi mai rămâne decât să dea nume personajelor din istorisire! David se identifică, așa cum tindem să facem fiecare dintre noi, cu personajul oropsit. Într-o surprinzătoare răsturnare de situație însă, Natan îi arată că el….este de fapt cel vrednic de moarte!

Ce mai poate spune acum David? Că nu e așa? Nu primise el atât de mult din partea Domnului? Dar, în nebunia păcatului a râvnit și a răpit darul altuia. Ba mai mult, David păcătuise mai mult decât bogatul din pildă. Acesta a luat oaia săracului și a ucis-o. David răpește oaia, după care ucide și omul.

Iată puterea povestirilor! Iată arta pierdută a confruntării! La prima vedere, pare că Natan se va pierde în detalii și va rata momentul. Natan însă știa prea bine ce face. Morala acestei confruntări nu este că ar trebui ca de fiecare dată să folosim parabole, ci că trebuie să confruntăm cu (mai) mult tact și cu (mai) multă înțelepciune. Confruntarea directa nu este întotdeauna soluția. Uneori, soluțiile piezișe sunt mai eficiente. Natan nu este singurul care folosește această strategie a confruntării. O fac și alți profeți o face și Marele Profet. Să ne gândim doar la pilda lucrătorilor din vie, care refuză să dea Stăpânului partea cuvenită și Îi ucid, în cele din urmă, Fiul. În cel fel am putea aplica astăzi această artă a confruntării?

În încheiere, să ne amintim în permanență că actul confruntării nu înseamnă decât parcurgerea a jumătate din drum. Cealaltă jumătate de drum trebuie parcursă de cel confruntat. Iată-l aici pe David, un împărat care se smerește și care își recunoaște vina. Psalmul 51 stă mărturie a acestui fapt.

Aceasta, spre deosebire de predecesorul său, Saul, care se pocăiește formal și căruia îi pasă de un singur lucru: ca reputația sa să nu fie știrbită în fața conducerii poporului. Profetul Samuel în confruntă, dar mai apoi…îl lasă în pace. Avem de învățat și de aici. Confruntarea își are limitele ei. Apare momentul în care aceasta nu mai are sens și ni se poruncește să ne oprim.

Și, da!, dacă cel mustrat primește confruntarea, există și o vreme a consolării. În concluzie, să recuperăm arta pierdută și dificilă a confruntării. Să nu uităm însă nici de cea a construirii și nici de cea a consolării.