Arta dificilă a confruntării- 2 Samuel 12 (1)

Înainte de a vorbi despre confruntare însă, este absolut necesar să facem două precizări care ne vor ajuta să identificăm corect tema abordată.

Mai întâi, confruntarea nu înseamnă ceartă. Crescut printre bihoreni, am auzit mereu o vorbă, în copilărie: „om de bai”. Este vorba despre acel om înclinat mereu înspre scandal, acel om care caută și găsește în fiecare mărunțiș o pricină de ceartă. Este omul care se hrănește din solul scandalului, iar cearta perpetuă este mediul în care înflorește. Întreaga viață este pentru un astfel de om o confruntare permanentă. Este acel gen de existență care ne duce cu gândul la profeția rostită despre Ismael în Genesa 16:12: „El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni; mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor și mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui; și va locui în fața tuturor fraților lui.” Omul „certăreț” la care fac referire aici are curajul confruntării personale, dar motivele confruntării sunt cel mai adesea puerile.

Mai apoi, confruntarea nu înseamnă nici acel spirit conflictual, (omni-)prezent pe rețelele de socializare. Persoanele care manifestă acest spirit pornesc adeseori de la cele mai nobile intenții, iar obiectele confruntării, realități morale, teologice, filosofice sau de orice altă natură, trebuiesc într-adevăr confruntate. Apar însă câteva chestiuni care deformează și denaturează întregul proces de confruntare. În primul rând, sindromul „Mesia”. Este vorba despre acea convingere că el/ea au chemarea specială de a restaura lumea. Dacă nu o va face, totul se va nărui. Acesta este motivul pentru care o astfel de persoană va lupta (?) cu mândria, cu impulsul de a fi mereu în față, mereu în centrul atenției. În al doilea rând, strâns legat de ceea ce spuneam mai devreme, apare un blocaj, o încremenire. Persoana în cauză se va statornici în câteva fixații pe care le va relua din nou și din nou. În al treilea rând, o astfel de persoană va pierde putința de a se implica în demersuri pozitive, de a construi. Atunci când o asculți sau când îi parcurgi scrierile, trăiești cu acea impresie că se ceartă întotdeauna cu cineva. Orice formă de comunicare devine diatribă. Umbra oponentului, adeseori nespecificat, bântuie orice mesaj, orice conversație. Dacă în situația prezentată în paragraful precedent, cel care confrunta avea curajul de a o face în mod personal, dar fără să aibă un motiv întemeiat, în cel de-al doilea caz persoana care confruntă are, cel mai adesea, motive întemeiate pentru a confrunta, dar îi lipsește curajul confruntării personale. Din acest motiv, folosește tot felul de platforme, iar mediul online oferă o paletă cvasi-nelimitată de posibilități.

Aceste distincții necesare fiind făcute, să ne concentrăm acum atenția asupra artei pierdute a confruntării. Atât de necesară, dar atât de dificilă. Să punem lucrurile în contextul lor biblic.

În Vechiul Legământ, în vechiul Israel, existau trei oficii sau trei funcții principale: preot-rege-profet. După cum bine știm, acestea vor fi reunite de Domnul nostru Isus Hristos în Persoana și lucrarea Sa. Revenind, responsabilitatea confruntării aparținea, cu preponderență, celui de-al treilea oficiu, anume profetului. Atunci când închinarea de cort-templu începea să se corupă, profetul venea cu mesajul divin care confrunta realitățile existente și încerca să restaureze lucrurile, aducându-le la starea inițială (vezi, de pildă, 1 Samuel 2:27-36, dar și cap. 3). Atunci când regele lui Israel se îndepărta de la idealul divin trasat în lege, rolul profetului era acela de a-l confrunta. În contextul vremurilor de atunci, era vorba despre o realitate revoluționară. În acele vremuri, regele era stăpânul absolut și făcea totul după cum credea de cuviință (vezi, de pildă, exemplul lui Nebucadnețar, care „omora pe cine voia și lăsa cu viață pe cine voia; înălța pe cine voia și cobora pe cine voia” Daniel 5:19). În Regatul lui Israel însă, nimeni nu era mai presus de legea dată de Domnul: Domnul era Regele absolut, nu omul, fie el și rege. Această stare de lucruri poate fi observată chiar și în vremurile Domnului nostru, atunci când Ioan Botezătorul îi arată lui Irod, în Marcu 6:18 că „nu îți este îngăduit să ții pe nevasta fratelui tău!” Nu întotdeauna împăratul acceptă această realitate, iar uneori se mânie și se împotrivește. Exemple în acest sens sunt Ieroboam (vezi 1 Împărați 13:1-10); Ahab (vezi 1 Împărați 22) sau Ioiachim, al cărui gest rămâne celebru: „După ce Iehudi a citit trei sau patru foi, împăratul [Ioiachim] a tăiat cartea cu briceagul logofătului și a aruncat-o în jăratecul de cărbuni, unde a fost arsă de tot. Împăratul și toți slujitorii lui, care au auzit toate cuvintele acelea, nu s-au înspăimântat și nu și-au sfâșiat hainele” (Ieremia 36:23-24).

În 2 Samuel 12 avem de-a face cu David, marele împărat al lui Israel. David rămâne un etalon pentru toți împărații care urmează și vor fi mereu raportați la el. Nici marele împărat David nu a fost însă perfect. În contextul de față, împăratul se făcuse vinovat de adulter. Ar fi fost de așteptat să își mărturisească păcatul, dar împăratul caută să își acopere căderea ucigându-l pe Urie soțul femeii cu care se culcase. Astfel, la păcatul adulterului, adaugă și pe acela al crimei.

Cine îl va confrunta pe împărat? Iată o misiune de evitat! Reacțiile împăratului sunt imprevizibile. Acesta poate ignora, dar, în același timp, poate accepta confruntarea. Există însă și o a treia temută posibilitate: împăratul poate încerca să iasă din situație, eliminându-l pe cel care îl confruntă. Ingrata sarcină îi revine lui Natan: „Domnul a trimis pe Natan la David” (1 Samuel 12:1a).

(Va urma.)