Arta de a muri!

Arta de a muri: viața în lumina eternității!

„Moartea este o artă doar pentru că prin ea Dumnezeu este la lucru. Numai în mâna lui Dumnezeu, ceva urât și groaznic poate fi transformat într-un lucru frumos și cu scop”. Cuvintele lui Rob Moll, de la finalul cărții, surprind motivația pentru alegerea titlului, dar ele ar putea descrie și stilul în care tu ca cititor vei fi prelucrat prin lectura cărții! Mărturisesc că rareori sunt zgâlțâit și răscolit lăuntric de o carte, dar Moll chiar a reușit să mă frângă și totodată să mă umple de viață!

Titlul cărții amintește de textele Ars Moriendi din perioada târzie a Evului Mediu, texte ce ofereau sfaturi pentru o moarte bună conform preceptelor creștine. Moll scris cartea în 2010 și a murit accidental în 2019, la doar 41 de ani. În urma experienței de a lucra cu cei aflați pe moarte și a studiilor făcute pe tema morții a recunoscut că „după ani de zile pe care mi i-am petrecut studiind și scriind despre ce înseamnă să mori bine, încă mai am momente dificile în a-mi recunoaște propria mortalitate”.

Scopul cărții este ajute 1) pe cei care sunt bolnavi terminal și stau față în față cu propria moarte, una iminentă, dar lentă; 2) pe cei aflați alături de unul din cei dragi, aflat pe patul de moarte și nu știu ce i-ar putea spune sau cum să se comporte; 3) comunitatea creștină să-și recupereze rolul pierdut în a oferi o moarte creștinească! Exemplele reale, redate din propria experiență, te străpung în adâncul sufletului, îți provoacă neliniști, îți stârnesc mila, revolta, te aduc cu picioarele pe pământ, pentru că inevitabil te regăsești în multe cazuri, dar îți oferă și multă speranță! Lucrările citate, statisticile și interviurile medicale confirmă realitatea obiectivă a cazurilor exemplificate.

Am pierdut, inclusiv ca biserici, realitatea morții și pregătirea muribunzilor pentru a o întâmpina. Societatea actuală a îmbrățișat o negare a morții fără precedent, iar acest „progres” înstrăinează, e fals, e costisitor și deplorabil. Moartea „s-a mutat” departe de privirile noastre, la spital, în spatele perdelelor și anestezicele ascund foarte bine degradarea biologică inevitabilă, deși cei mai mulți ar dori să moară acasă. A evoluat într-o moarte tehnologizată, ascunsă de viața de zi cu zi, mortul e ascuns în capelă, copiii cresc fără să o vadă! Această realitate duce la lipsa familiarității cu moartea, la descurajare în a ne îndeplini responsabilitățile față de moartea noastră și a celor dragi.

Deși moartea e azi „străină”, paradoxal avem timp să ne pregătim: datorită medicinei avansate, mulți sunt diagnosticați cu o boală terminală înainte de trei ani de moarte! Morțile accidentale, care survin brusc, au scăzut mult ca procent. Pentru prima dată în istorie, mulți ne putem anticipa apropierea morții.

Totuși, tentația e ca timpul oferit să-l irosim pe așteptările nerealiste ale medicinei, să ne investim în tratamente și să avem un simț fals al controlului asupra morții. E crucial să se ajungă la un punct în care creștinul să-și schimbe focalizarea de la prelungirea vieții, la pregătirea pentru moarte! Medicamentele de vindecare trebuie sistate pentru a fi înlocuite cu cele de reducere a durerii. Dacă ne axăm doar pe îngrijiri vom da uitării timpul cu cei dragi, aranjarea lucrurilor pentru finalul vieții și adâncirea spirituală în anticiparea vieții cu Dumnezeu. O moarte lentă oferă șansa de a fi disciplinați, de a trăi drept cât mai rămâne și de a fi pentru ceilalți o oportunitate în plus de a-și trăi valorile și mai profund.

Pregătirea înseamnă să purtăm cu familia acele conversații dificile despre final, nu trebuie lăsate pe seama altcuiva și e important să fie purtate cât mai devreme posibil. Discuția cu medicul include întrebări ca: care este diagnosticul exact? Care e pronosticul? Ce opțiuni de tratament sunt? Unele medicamente sunt mai rele ca boala în sine? Ținte de atins trebuie fixate înainte de a interveni moartea. Pentru cei vârstnici se observă o detașare naturală de viață, iar procesul de a-l ține aici nu trebuie întins la maxim. Putem primi de la Dumnezeu o misiune pentru ultima etapă a vieții și impactul ei să fie mai puternic decât ce am făcut în trecut.

În asistarea muribundului simpla prezență contează enorm și e bine să nu încercăm să explicăm sau să îndulcim situația. A muri bine înseamnă să fii în relații bune cu Dumnezeu și cu cei din viața ta, așa că ce spunem unui muribund se poate rezuma la: „te rog să mă ierți”, „te iert”, „îți mulțumesc”, „te iubesc”.

Moll constată că Biserica nu ne învață să murim bine, trimite credincioșii spre eternitate nepregătiți pentru călătoria lor. Cauzele identificate sunt multiple, de la lipsa instruirii specifice în seminar la neimplicarea comunității în asistența muribunzilor sau în sprijinul celor ce trec prin perioada doliului! Avem nevoie de o restaurare a morții creștinești. Rugăciunile pentru cei muribunzi tind spre cereri de vindecare, și includ mai puțin cererea de har, de reconciliere, de împlinire în relații și împăcarea cu Dumnezeu. E șocant să citești că persoanele religioase sunt mai puțin dispuse să plănuiască ceva legat de sfârșitul vieții, că moartea celor ce au primit vizite clericale „a fost una mai slabă în comparație cu cei ce nu au primit”! Sedarea a dus la lipsa, cândva comună, a vedeniilor despre cer, a cortinei ce se dă puțin la o parte, înainte de a păși dincolo. Credința s-ar întări și jalea ar fi ușurată dacă deciziile medicale luate le-ar face posibile. Supranaturalul poate deveni natural în preajma morții.

Moll oferă sfaturi utile care să permită morții să fie un „eveniment public”, moartea cuiva să privească întreaga comunitate, nu doar muribundul și relația lui cu Dumnezeu. Momentele de dinaintea morții, petrecute cu prieteni și în rugăciunile împreună, va schimba și viața celor ce o privesc, le va scădea teama și va crește speranța. În loc să degenereze într-o ceremonie comemorativă, înmormântarea e un moment de închinare în care comunitatea conduce pe cel decedat spre locul de odihnă.

Rolul Bisericii în reintegrarea celui în doliu e crucial, înmormântarea fiind doar începutul acestei reintegrări. Comunitatea va trebui să asiste pe cei în doliu, aceștia trecând prin etape multiple ce se întrepătrund, vin și pleacă constant: negarea, izolarea, resimțirea pierderii constante atunci când ceea ce-i înconjoară amintește de cel iubit, mânie, depresie, acceptarea. Primele 6 luni sunt cele mai traumatizante, iar apogeul sentimentelor de dor e atins la 4 luni de la pierdere! Astfel singurătatea e la ea acasă, iar dacă relația a fost profundă în timpul vieții, procesul suferinței va fi și mai complex. Tendința de a descuraja plânsul prin „spiritualizare”, de a folosi speranța creștină pentru a suprima lacrimile e taxată de autor. Biserica poate oferi întregii comunități ocazii de a recunoaște pierderea cuiva și se poate inspira din ritualurile iudaice de doliu, de la care avem de învățat! Soluția e să dezvolte cultura învierii trupului, nu un suflet plecat spre un cer materializat. Cultura învierii e clădită și prin a dezvolta simțul prezenței trupului lui Hristos, universal, dincolo de timp și localizare geografică. Încurajarea de a semnala în mijlocul său prezența eternă, ca membri ai trupului lui Hristos, a celor care au murit e provocatoare. În mediul evanghelic românesc acest aspect e aproape inexistent!

Una din premisele cărții e că modul în care abordăm moartea va reflecta în mod profund felul în care ne raportăm la viață. Citește această carte! Poate vei descoperi și tu, la fel ca Rob, că nu ai dat până acum nicio atenție acestui adevăr esențial: într-o zi vei muri! Cum te gândești și cum te pregătești? Cum ajuți pe cineva aflat în preajma morții? Ce să-i spui când niciun cuvânt nu e mulțumitor? De ce ar trebui ca bisericile să aibă echipe de asistență a muribunzilor și a celor în doliu?