Arheologia confirmă în continuare relatările biblice

Datorită acestei discrepanțe aparente între descoperirile arheologice și descrierea biblică a regiunii din secolul al X-lea î.Hr., “unii cercetători susțin că Iuda a devenit un stat dezvoltat în secolul al IX-lea sau chiar în secolul al VIII-lea î.Hr.”

Recent, însă, un articol publicat în Jurnalul de Arheologie din Ierusalim de către renumitul arheolog al Universității Ebraice, Yosef Garfinkel, ale cărui echipe au săpat patru situri importante în Munții Iudeii începând cu 2007, face afirmații care “transformă complet starea cercetării”. Straturile expuse recent au scos la iveală mai multe centre populaționale cu scrieri, locuințe și ziduri ale așezărilor duble (cazemate), care formează tipul de așezări fortificate descrise în 1 și 2 Samuel. Aceste orașe (Khirbet Qeiyafa, Khirbet el-Ra’i, Socoh și Lachiș) ar putea fi nucleul regatului lui Iuda. Mai mult, Garfinkel observă că orașul antic Hebron este un punct central ideal pentru acest regat și se potrivește cu relatarea biblică, care afirmă că David a fost încoronat la Hebron și abia mai târziu s-a mutat la Ierusalim, după șapte ani de domnie.

Alte descoperiri provenite din alte situri confirmă, de asemenea, relatările biblice. Bârne rectangulare grupate câte trei se potrivesc descrierilor palatului și templului lui Solomon și indică faptul că acest model a fost folosit în timpul domniei regelui Solomon. Fortificațiile din secolul al X-lea din orașul Lachiș corespund relatării biblice despre regele Roboam. Orașul iudaic Khirbet Qeiyafa se află în Valea Elah, în fața principalului oraș filistean Gat, potrivindu-se descrierii conflictelor dintre casa lui David și acești vecini.

Contrar afirmațiilor larg acceptate ale savanților făcute în anii 1990, care susțineau că Iudeea era “lipsită de locuitori” în perioada descrisă de Biblie, descoperirile lui Garfinkel sugerează că Iudeea secolului al X-lea î.Hr. era un regat tânăr și în expansiune.

Demersurile arheologice sunt complicate și adeseori incomplete. Totuși, este remarcabil cum dovezile, adunându-se, confirmă relatările biblice ale istoriei. Potrivit arheologului evreu Nelson Gluek, “s-ar putea spune cu fermitate că nicio descoperire arheologică nu a contrazis vreodată vreo referință biblică”. Ba mai mult, “au fost făcute o mulțime de descoperiri arheologice care confirmă cu exactitate detaliile afirmațiilor istorice ale Bibliei.”

Motivul pentru care confirmările arheologice contează este faptul că creștinismul este bazat în mod unic pe istorie așa cum s-a intamplat ea de fapt. Unele religii, precum budismul și hinduismul, sunt ferite de testele verificabile ale logicii, de rațiune sau istorie, pretinzând că dezvăluie doar adevăruri spirituale. Alte religii, cum ar fi Islamul, își bazează anumite tradiții pe istorie, în timp ce fac din afirmațiile centrale, cum ar fi inspirația Coranului, un domeniu al credinței pure. De exemplu, afirmația că Coranul a fost perfect păstrat nu rezistă nici măcar celor mai elementare provocări ale criticii istorice și textuale.

În timp ce aceste sisteme sunt “nefalsificabile”, adică sunt într-atât de detașate de lumea dovezilor încât este imposibil să arătăm dacă sunt adevărate sau false, creștinismul susține că cele mai importante evenimente ale sale, în special evenimentele Israelului și viața lui Isus Hristos s-au întâmplat cu adevărat. Evenimentele descrise de Biblie s-au petrecut în istorie și sunt deschise scrutinului istoric – mai cu seamă moartea și învierea lui Isus.

Altminteri, ne spun răspicat apostolii Petru și Pavel, rămânem doar cu mituri inventate ingenios și cu o credință zadarnică. Creștinii nu trebuie să se teamă de cercetarea riguroasă, mai ales de lumea înfloritoare a arheologiei antice. Cu cât săpăm mai adânc în solul istoriei, cu atât ne reamintim că Dumnezeu a fost dintotdeauna și rămâne activ în lumea pe care a creat-o.

John Stonestreet, Kasey Leander – Breakpoint