Apoi a înviat!

Una dintre aceste vizite a rămas memorabilă, pentru că între Traiana Dorz și securiștii care percheziționau și dădeau cu toate de pământ s-a înfiripat un dialog. La un moment dat, aceștia s-au răstit la el: „Moșule, de ce ne tot enervezi, de ce nu vrei să încetezi?”, „Cine mai are nevoie de Biblia și de religia ta?”, au continuat ei. „Tu nu-ți dai seama că știința are rezolvări acum la toate problemele noastre?” Traian Dorz s-a uitat la ei, cu calm, și le-a răspuns: „Nu vă supărați, a rezolvat știința problema morții?” Întrebarea a curmat dialogul, pentru că cei doi securiști nu au avut un răspuns.

Mulți oameni care au trăit de-a lungul istoriei au realizat lucrări mărețe: zidiri, opere de artă, scrieri sau alte invenții în fața cărora ne minunăm și azi. Alții au rămas consemnați pe filele de aur ale istoriei universale datorită puterii lor nemaipomenite și datorită luptelor pe care le-au câștigat. Dar, indiferent de realizările lor și de victoriile câștigate, toți aceștia au pierdut cea mai importantă și cea mai grea luptă: lupta cu MOARTEA. Este lupta pe care omenirea a pierdut-o și continuă să o piardă. Sentința din Genesa 5 cade din nou și din nou ca o lovitură cumplită de ciocan: „Apoi a murit.” Vârsta unora dintre cei descriși acolo se apropie de un mileniu, dar finalul este invariabil: „apoi a murit!” Iată istoria omenirii într-o coajă de nucă! Aceasta să fie totul? Cei din vechime erau chinuiți de aceeași întrebare. Să îl ascultăm câteva clipe pe Iov:

Mi s-au dus zilele

Mi s-au nimicit planurile,

Planurile acelea făcute cu atât iubire în inima mea…

Și ei mai spun că noaptea este zi,

Că se apropie lumina, când întunericul a și venit!

Când în întuneric îmi voi înălța culcușul;

Când strig gropii: „Tu ești tatăl meu!”

Și viermilor: „Voi sunteți mama și sora mea!”

Unde mai este atunci nădejdea mea?

Și cine mai poate vedea nădejdea mea?

Ea se va pogorî cu mine la porțile locuinței morților,

Când vom merge împreună, să ne odihnim în țărână.

(Iov 17:13-16)

Ce perspectivă sumbră și înfiorătoare! Puțini sunt cei care au curajul să înfrunte realitatea în toată grozăvia ei. Unul dintre cei care au curajul să facă acest lucru în zilele noastre este scriitorul Mircea Cărtărescu. Iată ce spunea el în prefața pentru traducerea în limba română a cărții lui Andrew Solomon, Demonul amiezii:

M-am gândit adesea la lipsa de sens a existenței, la teribilul nostru destin de ființe care trăiesc o clipă pe un fir de praf, dar n-am simțit decât arareori până-n adâncul inimii nimicnicia și vremelnicia noastră. Uneori, nopțile, îmi amintesc că voi muri și că nu voi mai fi niciodată, cât va dura veșnicia. Atunci sar în capul oaselor, acoperit de sudoare, și mă cuprind o teroare și-o disperare fără limite. Mi se rupe inima, gem, strig după ajutor, dar apoi îmi spun, ca toți oamenii de pe lumea asta, că n-are sens, că nu fac decât să-mi întunec viața. Mă culc la loc, cu genele umede, dar cu puterea de a-o lua a doua zi de la capăt. (p.13)

„Apoi a murit.” Așa a fost și așa ar fi fost pentru totdeauna, dacă nu ar fi existat o dimineață de duminică! O dimineață în care o câteva femei mergeau să își îngrijească mortul. Știau că murise. L-au văzut și au privit cu atenție la mormântul în care a fost pus. Atunci când au ajuns acolo însă au fost cuprinse de consternare: mormântul era gol, iar mesagerii neobișnuiți le-au anunțat că cel așezat acolo a înviat! Nu, nici femeile și nici ucenicii lui nu erau oameni naivi care sperau din toată inima ca El să învie, iar în antica lor naivitate au fost dispuși să creadă orice. Dimpotrivă, le-a luat ceva timp până când adevărul s-a așezat în inima lor și a fost acceptat. De ce au crezut atunci că Isus Hristos a înviat? Au fost obligați de evidențe. Mormântul era gol, iar El li s-a arătat viu! A luat și mai mult timp, până când au înțeles toate implicațiile glorioase ale acestui fapt istoric.

Un lucru este sigur: din acea dimineață putem spune că istoria vieții unui om nu se mai încheie cu „apoi a murit”, ci cu „apoi a înviat!” Iată în sfârșit omul care, în încleștarea cu moartea, câștigă lupta. Vestea și mai bună este că, în tot ce face, el acționează ca reprezentant al întregii rase umane. Așa cum Goliat îl înfrânge pe vrăjmaș în numele poporului Israel, Hristos răpune moartea în numele omenirii. Călcâiul îi este mușcat, dar lovitura se dovedește fatală pentru șarpele al cărui cap Isus Hristos l-a zdrobit prin moartea și învierea Sa.

Securiștii care l-au vizitat pe Traian Dorz în acea zi nu aveau niciun răspuns la problema morții. Traian Dorz însă avea răspunsul. Și noi îl avem: Isus Hristos, Unicul biruitor al morții! Asigură-te că, în clipa morții, Îl vei avea aproape.

Este duminica învierii și chiar dacă lucrurile sunt atât de zbuciumate pe lângă noi, iar lumea merge din rău în mai rău, noi știm că în acea dimineață, în acea grădină a mormântului, prin învierea lui Hristos, a început slăvitul proces de restaurare, de înnoire a întregii creații. Atunci când Îl vede pe Hristosul Înviat, Maria crede că se întâlnește cu grădinarul. Într-un sens avea dreptate. Era Marele Grădinar, care începuse deja să își restaureze grădina, Edenul, de putreziciunea și moartea aduse de primul păcat.

Lucrarea Lui de restaurare continuă, iar noi, care ne numim creștini, ar trebui să fim dovezile cele mai concludente ale acestui fapt. Cu alte cuvinte, întreaga noastră viață, vorbele și faptele, ar trebui să fie un permanent „Hristos a înviat!” Cu rugăciunea și speranța că, măcar din când în când, salutul nostru va genera slăvitul ecou: „Adevărat a înviat!”