Anatomia îndoielii

Îndoiala este semnul distinctiv atribuit scepticului. Acesta îndrăznește să se îndoiască și de indubitabil. Nici chiar dovezile demonstrabile nu reușesc să-l convingă. Scepticul locuiește pe muntele Olimp, departe de luptele muritorilor de rând, care pretind să caute adevărul.

Dar îndoiala e versatilă, apare și sub alte forme; ea îl poate agresa pe credincios, stârnind frică în inima celui plin de speranță. Îndoiala cicălește sufletul; ea întreabă: „ești sigur?” Iar apoi: „ești sigur că ești sigur?”

Pe de altă parte, îndoiala poate sluji adevărului. Poate fi chiar un atuu, atunci când își folosește sabia împotriva a ceea ce este cu adevărat suspect. Este o cetate tare împotriva credulității. Îndoiala, în formă pură, are puterea de a releva diferența dintre cei siguri și cei nesiguri, dintre cei autentici și cei falși.

Gândiți-vă la Descartes. În căutarea sa după certitudine, după idei clare și distincte el a aplicat un proces de îndoială riguros și sistematic. S-a străduit să se îndoiască de tot ce se putea îndoi. Se îndoia chiar de ceea ce vedea cu ochii și auzea cu urechile, pentru că și-a dat seama că simțurile noastre ne pot înșela și o fac adesea. Se îndoia de autorități, atât civile, cât și ecleziastice, știind că și acestea pot greși. El nu s-a supus niciunui fides implicitum revendicat de vreo ființă umană sau de vreo instituție. 

Descartes s-a îndoit până într-acolo, încât și-a dat seama că există un singur lucru de care nu se putea îndoi și anume de însuși faptul că se îndoia; demonstrând astfel că el într-adevăr se îndoiește. 

Pornind de la această premisă a îndoielii indubitabile, Descartes a făcut apel la certitudinea formală oferită de legile inferenței imediate. Folosind o deducție impecabilă, a concluzionat că pentru a se îndoi este nevoie să gândească, deoarece gândirea este o condiție necesară îndoielii. De acolo a mai făcut doar un scurt pas către faimoasa sa axiomă, cogito ergo sum: „gândesc, deci exist”.

În cele din urmă, Descartes a ajuns la liman, asigurându-și propria existență. Acest lucru a fost, desigur, înainte ca Hume să atace cauzalitatea și Kant să susțină că sinele aparține tărâmului noumenal incognoscibil care necesită o „apercepție transcendentală” (orice ar presupune aceasta). Oare, cum le-ar fi răspuns Descartes lui Hume și Kant dacă ar fi trăit suficient de mult încât să aibă de-a face cu ei? Nu mă îndoiesc că însuși omul îndoielii ar fi izbutit.

Sub suprafața logicii lui Descartes se ascundeau în mod clar ipoteze neenunţate, însă a existat și logica. A concluziona că a te îndoi de îndoială dovedește că îndoiala există, este o concluzie născută din logică. Aceasta validează principiul terțului exclus. Dacă principiul necontradicției este invalid și inutil, atunci s-ar putea argumenta (în mod irațional, cu siguranță) că îndoiala poate și nu poate fi îndoială în același timp și în aceeași relație.

A doua ipoteză a fost validitatea legii cauzalității (care, în ultimă instanță, este doar o extensie a principiului necontradicției). Pentru Descartes nu exista urmă de îndoială că un efect trebuie să aibă o cauză antecedentă. Îndoiala, prin necesitate logică, are nevoie de un îndoielnic, la fel cum gândirea cere un gânditor. Aceasta nu este altceva decât argumentarea că acțiunea de orice fel nu poate proveni din neființă. Scepticismul lui Hume cu privire la cauzalitate a fost convingător în măsura în care a afișat cu brio dificultatea de a atribui o anumită cauză unui anumit efect sau eveniment. Dar nici măcar Hume nu a fost capabil să abroge legea cauzalității în sine. Una este să te îndoiești de cauza unui anumit efect, alta este să argumentezi că efectul poate să nu aibă nicio cauză. Aceasta este eroarea fundamentală pe care nenumărați gânditori au făcut-o de la Hume încoace. Am citit odată o recenzie critică la adresa mea care spunea: „Problema cu Sproul este că refuză să recunoască posibilitatea unui efect necauzat”. Pledez vinovat de acuzație. Mea culpa. Refuz să recunosc chiar și cea mai mică posibilitate a unui efect necauzat. 

Categoric, lucrurile se schimbă atunci când vorbim despre o ființa necauzată, și anume de Dumnezeu. Dar, un efect necauzat este un oximoron, o afirmație evident falsă, pe care Descartes ar putea să o infirme în cuptorul său fără beneficiul testării empirice.

Deci cum îl afectează toate acestea pe creștin în lupta sa cu îndoiala care îi asaltează credința? Conținutul creștinismului în întregime, nu poate fi pur și simplu redus la silogisme carteziene. Lecția pe care o învățăm de la Descartes este următoarea: atunci când suntem  asaltați de îndoială, este timpul să căutăm cu sârguință primele principii care sunt sigure. Clădim apoi pe urma lor. Este o chestiune de ordine. Pare nebunesc că cineva s-ar duce până în punctul în care a făcut-o Descartes, doar pentru a-și demonstra propria existență. Ce poate fi mai evident pentru o ființă conștientă decât propria conștiință de sine? Dar Descartes nu a făcut asta fără niciun scop. Într-o lume a scepticismului sofisticat, Descartes a căutat certitudinea pentru ceva care ar putea servi drept fundație pentru mult, mult mai mult. El a trecut de la certitudinea conștiinței de sine la certitudinea existenței lui Dumnezeu, o problemă nu mică pentru credinciosul plin de îndoieli. Descartes și alții ca el au înțeles că a dovedi existența lui Dumnezeu vine înainte de a afirma credibilitatea Scripturii, nașterea și lucrarea persoanei lui Hristos. Odată ce Dumnezeu există cu certitudine și Se revelează în Scriptură, există temei pentru o fides implicitum legitimă.

Iar ordinea procesului de distrugere a îndoielii este crucială. De exemplu, miracolele din Biblie nu au putut și nu au fost niciodată concepute pentru a dovedi existența lui Dumnezeu. Însăși posibilitatea unui miracol necesită ca mai întâi să existe un Dumnezeu, care să-L împuternicească. Cu alte cuvinte, nu Biblia dovedește existența lui Dumnezeu, ci Dumnezeu prin minune, atestă că Biblia este cuvântul Său. Astfel dovedit, a crede în Biblie implicit este o virtute. A crede pur și simplu nu este.

Cea mai importantă certitudine pe care o putem avea vreodată este certitudinea fundamentală a existenței lui Dumnezeu. Aceasta este cea care l-a determinat pe Jonathan Edwards să declare: „Nimic nu este mai sigur decât că trebuie să existe o ființă nefăcută și nelimitată”.

Pe această temelie certă se sprijină promisiunile acelei Ființe nefăcute, nelimitate și pe aceste promisiuni ne sprijinim noi credința. Îndoiala i-a servit bine lui Descartes, dar Edwards știa că, în cele din urmă, este suspect să te îndoiești de ceea ce este indubitabil.

R.C. Sproul, Ligonier Ministries

Sursa foto: Photo by Rafael AS Martins on Unsplash