Alegorii și metafore ale vieții – Camera

Ne naștem, trăim, murim. Toți! Viața este o roată care ne azvîrle pe fiecare la un moment dat, cu o forță centrifugă, pe care n-a putut-o învinge pentru totdeauna decît Înviatul, Pîrga celor adormiți, Deschizătorul porților de la Locuința Morții.

Ce imagini am mai putea folosi pe lîngă acestea, ca să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și ca să ne trăim mai cu folos timpul?

Imaginați-vă că sîntem împinși fără voia noastră într-o cameră. E ceață, fum, mîzgă, întuneric. Nu vedem mai nimic. Nu știm cît de lungă, lată și înaltă este încăperea în care am intrat. Nu știm cîte lucruri sunt îngrămădite acolo. Putem dărui, arunca, scăpa de unele dintre lucruri pe ferestrele prin care încep să intre gene de lumină; putem lua alte lucruri, pe care le punem în rînduială sau în  răvășeală.

Nu știm cît avem de stat acolo. Este o singură cameră pentru fiecare. Unii nimeresc de la bun început într-o cămăruță cochetă; alții, într-o chilie pustie; alții într-o sufragerie luxuoasă, cu pian de concert și candelabru aurit agățat de un tavan boltit. Distribuția este nedreaptă și fără explicații.

Fiecare ne plimbăm prin camera dată în lung și în lat, dăm ocolul, ne tîrîim de-a bușilea perimetral sau ne urcăm pe pereți, ne prăbușim din cînd în cînd și o luăm de la capăt, ordonat sau haotic, pînă cînd, la un moment dat ajungem la … ușă.

Pentru fiecare există o ușă pe care va trebui să iasă. Știm că este o ușă pe undeva pe acolo, dar nu o vedem și, chiar dacă o zărim cu coada ochiului, privim repede în altă parte.

Cu cît se risipește fumul din cameră, cu atît începem să distingem undeva, înspre un colț, pe peretele dintre Apus, ușa. Ușa este cel mai înspăimîntător lucru dintre toate lucrurile aflate în cameră, ușa de ieșire, pentru că ușa de la intrare este zidită deja de cum vom fi intrat. Ne îngrozește ușa aceea, pentru că acum, odată ce ne-am obișnuit în cameră, începe să ne placă aici. Ne-am acomodat, am așezat lucrurile găsite în vălmășeală. Ne-am făcut comozi, dar toți știm că va veni vremea cînd ușa, deocamdată încuiată pe dinafară, se va deschide și va trebui să ieșim. Vom fi luați și duși pe sus, că vrem că nu vrem …

Unele uși sînt urîte, rupte și sparte, sînt grele și greu se învîrt pe balamale, își strivesc și își desfigurează trecătorii de pe lîngă clanțe. Alte uși sînt înguste, ușoare, înflorite și chiar frumoase, de deschid și se închid ușor la loc.

În timpul locuirii noastre, prin cameră ne trec vizitatori pentru mai mult sau mai puțin timp. Vin și pleacă, vin și pleacă.

În cele din urmă, cînd toată ceața s-a risipit, rămînem singuri față în față cu ușa. Fiecare cu ușa lui. Niciuna nu seamănă cu alta. Ne vine rîndul să ieșim și știm că mînerul se va mișca, se va deschide, va scîrții din țîțîni și vom fi împinși dincolo…

***

M-am gîndit la această alegorie a vieții-cameră și la ușa ca metaforă a morții în timp ce discutam cu un un prieten drag, medic. L-am adus la zi cu starea mea de sănătate și îi spuneam:

”Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu am dureri, sînt un bolnav terminal fără chinuri groaznice, nu am calvarul bolnavilor oncologici, suferința prelungită în timpul căreia îți dorești moartea mai mult decît orice. Mie îmi este bine, duc o viață aproape normală și cînd se va întîmpla va fi brusc, scurt, brutal și fără prea multă zbatere. Dumnezeu mi-a pregătit o ușă frumoasă, simplă și care se va deschide și se va închide ușor. S-ar putea să mor în somn sau pe masa de operație. O contemplu de mai mult de 10 luni de zile și nopți! E o binecuvîntare să ai o așa ușă de ieșire … ”

Apoi, după ce am încheiat convorbirea m-a dus gîndul la Scripturi. Am o Ușă și mai frumoasă și de dorit, o Ușă prin care voi fi intrat deja și acum îmi este mai senin și mai dulce să îmi privesc ieșirea din camera vieții.

Isus Cristos ne-a spus în Ioan 10: Eu sînt Ușa

Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit: va intra și va ieși și va găsi pășune. Hoțul nu vine decât să fure, să înjunghie și să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor și ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile și fuge, și lupul le răpește și le împrăștie. Cel plătit fuge pentru că este plătit și nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine.

În toată amețeala vieții, în toată zvîrcolirea L-am zărit pe Domnul, Păstorul cel bun și atunci toate s-au luminat, ceața, fumul și întunericul au dispărut și toate lucrurile s-au așezat pe rînd în rînduială. În fața ușii de ieșire din viață, în fața morții, L-am redescoperit pe Cel ce este Învierea și Viața, Calea către Tatăl, Adevărata Ușă către Pășunea veșnică.

Ușa pe care o privesc de 10 luni încoace nu mă mai sperie pentru că în urmă cu 39 de ani am pășit prin Ușa-Păstor, am pășit pe Calea-Adevăr, ca să mă întîlnes cu Înviatul-Viață.

De multe ori m-am întrebat ce este dincolo de … ușă, dincolo de moarte. Gol, haos, întuneric, neștiință, abis, somn? Este El, Cel care a deschis  poarta mormîntului și a biruit mormîntul, pentru a ne deschide Cerul, a zdrobit lacătele și are cheile, a smuls din țîțîni porțile și a deschis Calea către Ospăț și Nuntă. E drum liber, să zbughim și să zburdăm spre bucurie ca niște copii care au fost închiși prea mult în camera lor din pricina vremii urîte.

Marius Cruceru pentru Edictum Dei