Al treilea botez!

Botezul lui Cristos (Boboteaza) este celebrat anual pe 6 Ianuarie de o parte semnificativă a creștinismului. Semnificația botezului și vârsta la care poate fi botezată o persoană stârnște adesea controverse între credincioșii ce provin din confesiuni diferite. În acest articol voi relata succint câteva aspecte istorice care au marcat trecerea la botezul copiilor și revenirea la un botez al celor maturi.

Deşi nu există un acord unanim în privinţa datării textului din Didahia, aceasta este considerată cea mai veche scriere creştină după NT. În primele 6 capitole este prezentat ceea ce pare a fi un material catehetic, expus în „cele două căi”: a vieţii şi a morţii.[1] În capitolul 7, autorul descrie practica botezului: făcut în numele „Tatălui şi al Fiului şi  al Sfântului Duh” (7:1), în apă curgătoare (7:2) și se recomandă postul înainte de botez (7:3-4). În lipsa apei curgătoare, botezul putea fi administrat şi prin turnarea apei de trei ori peste capul celui botezat, în numele Sfintei Treimi.

La finele sec. II și începutul sec. III, Tertulian (în Vest) şi Origen (în Est) oferă primele texte ce menţionează botezul copiilor  mici.[2] Tertulian este primul care menţionează în mod explicit botezul copiilor mici: „de ce să pui pe naşi în pericol? Să vină la botez când vor creşte, să înveţe şi să înţeleagă de ce vin. Să fie făcuţi creştini atunci când vor fi în stare să îl cunoască pe Hristos” (De Baptismo XVIII). Prima referinţă directă între circumcizie şi botezul copiilor mici (Ciprian şi Conciuliul de la Cartagina – 253 d.Cr.), vizează o dezbatere asupra refuzului de a boteza un copil înainte de vârsta de 8 zile, aşa cum credea episcopul Fidus. Răspunsul a fost că un copil trebuie botezat imediat după naştere, datorită păcatului originar. Acest răspuns arată că nu exista o conexiune directă între  circumcizie şi botez, în teologia acelor vremuri; sau dacă exista, legea privind circmcizia nu se aplică botezului.[3]

Tradiţia Apostolică este sursa cu cele mai numeroase informaţii despre botez.[4] Atribuită lui Hipolit şi datată între 200-235 d.Hr., este un document care a cunoscut o compoziţie comunitară şi a fost ulterior extinsă şi modificată.[5] Lucrarea a cunoscut versiuni numeroase (latină, greacă, siriacă, coptică) şi atestă astfel o răspîndire largă în diferite zone geografice. Noii catehumeni erau aduşi la învăţătorii creştini de credincioşi care atestau faptul că aceştia sunt gata de a fi instruiţi, şi apoi erau examinaţi cu privire la statutul lor social (16.9-22) şi marital (16.3-8; 16.22-24). Cei care sunt proxeneţi, gladiatori, prostituate, făuritori de idoli sau magicieni trebuie să renunţe la aceste meserii. Deşi se prescrie o perioadă de trei ani pentru ascultarea Cuvântului, testul definitoriu este caracterul, şi nu timpul (17). Capitolul 21 descrie administrarea botezului: la cântatul cocoşilor se face o rugăciune peste apă (21.1), se pregăteşte uleiul de mulţumire şi cel de exorcizare (21.6-8), iar cel ce se botează va rosti: „mă lepăd de tine, Satana, şi de toţi slujitorii şi de faptele tale” (21.9). Urmează o imersiune triplă, în numele fiecărei persoane a Sfintei Treimi, însoţită de întrebări (21.11-18). După ridicarea din apă  este uns cu uleiul mulţumirii, se îmbracă şi este adus în biserică (21.19-20).

În secolele IV şi V, Biserica rămâne încă divizată asupra botezului administrat copiilor, dar practica va deveni o normă larg acceptată. Se ştie că Părinţii Capadocieni (Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa și Grigore de Nazianz) au fost botezaţi ca oameni mari, deşi aveau părinţi credincioşi, iar Grigore de Nazians se opune în general botezului copiilor mici, cu execpţia cazului în care există un pericol de moarte.[6]

Un moment cheie care a dus la revenirea botezului pentru adulţi a fost marcat prin mişcarea anabaptistă. În Zürich, din 1523, Felix Manz şi Conrad Grebel se întâlneau împreună cu alţii pentru a citi Biblia şi a celebra sacramentul Cinei cu pâine obişnuită, într-o casă privată. Casa era proprietate a mamei lui Felix Manz.[7] Foşti discipoli ai lui Zwingli şi dezamăgiţi de ritmul lent al reformelor din oraş, ei au ajuns la concluzia că trebuiau să revină la botezarea exclusivă a credincioşilor şi că botezul copiilor mici nu era valid. Sub influenţa lor şi a grupului pe care îl conduceau, unii din Zürich şi din satele învecinate au început să nu-şi mai ducă copiii pentru a fi  botezaţi. Fiica lui Grebel, Rahela, născută pe 6 Ianuarie 1525, a fost unul dintre aceste cazuri. Autorităţile au reacţionat şi, în urma unei dispute, din 17 Ianuarie 1525, consiliul orăşenesc a dat următorul verdict: „toţi cei care până acum şi-au lăsat copiii nebotezaţi, trebuie să-i boteze în următoarele opt zile, iar cei care vor refuza, împreună cu soţia, copiii şi posesiunile trebuie să păpăsească oraşul şi să nu se mai întoarcă, sau să aştepte să vadă ce li se va întâmpla”.[8]

În seara de 21 Ianuarie 1525, un grup de aproape 15 persoane s-au întâlnit acasă la Felix Manz, pe strada Neustadtgasse, aproape de marea catedrală, Grossmünster. La întâlnire a fost prezent şi George Blaurock, un preot din Chur, cel care a fost apoi personajul principal al trezirii anabaptiste din Zollikon, un sat la doar 8 km de Zürich. În acea seară, după un moment de rugăciune, Blaurock i- a cerut lui Grebel să-l boteze, şi l-a botezat. Apoi a botezat şi pe alţii din grup.[9] În aceeaşi săptămână, în Zollikon au fost convertiţi şi botezaţi vreo 35 de persoane. Autorităţile au reacţionat, arestând pe Manz, pe Blaurock şi alţi 25 de anabaptişti din Zollikon, cei doi fiind închişi într-un loc diferit de restul grupului. Zwingli, împreună cu Leo Jüd şi Caspar Magander, alţi doi reformatori din Zürich, au vizitat grupul închis şi au încercat să le demonstreze că nu există nici o bază scripturală pentru al doilea botez. Ulterior anabaptiştii au avut de înfruntat numeroase persecuţii şi martiraj. Cea mai răspândită pedeapsă era înecul, administrat batjocoritor ca un al treilea botez, definitiv, pentru cei care s-au rebotezat. Felix Manz a fost înecat în râul Limmat la 5 Ianuarie 1527, iar Blaurock a sfârşit prin a fi ars pe rug la Tyrol (Austria), în August 1529.[10]

[1]Vezi: Ioan I. Ică jr. Canonul ortodoxiei, vol. I, Canonul apostolic al primelor secole (Sibiu, Deisis, 2008).

[2]Jaroslav Pelikan afirmă: „Oricare ar fi fost originea şi răspândirile acestei practici de-a lungul secolului al II-lea, prima dovadă incontestabilă a existenţei ei o avem în scrierile lui Tertulian de la sfârşitul acelui secol”. – Tradiţia Creştină: O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. I, 300.

[3]Everett Fegurson, Baptism in the Early Church: History, Theology, and Liturgy in the First Five Centuries (Grand Rapids, Eerdmans, 2009), 370.

[4]vezi Ioan I. Ică jr. Canonul ortodoxiei, vol. I: Canonul apostolic al primelor secole, 573-589.

[5]Vezi David Dunbar, „The Problem of Hippolytus of Rome: A Study in Historical-Critical Reconstruction”, în JETS, 25:1 (1982), p. 63-74; Everett Ferguson, Baptism in the Early Church, p. 325, 328.

[6]Steven A. McKinion, „Baptism in the Patristic Writings”, în Thomas R. Schreiner și Shawn D. Wright (ed.), Believer’s Baptism: Sign of the New Convenant in Christ (Nashville: Broadman & Holman, 2006), 182-183.

[7]Owen Chadwick, The Early Reformation on the Continent, Oxford History of Christian Church, Oxford, Oxford University Press, 2001, p. 360.

[8]citat de Meic Pearse, The Great Restauration: The Religious Radicals of the 16th and 17th Centuries, (Carlisle, Paternoster Press, 1998), 49.

[9]Timothy George, Teologia Reformatorilor, trad. Teofil Stanciu, (Oradea, Casa Cărţii, 2017), 147, 267- 268; William R. Estep, The Anabaptist Story: An Introduction to Sixteenth-Century Anabaptism, a treia ediţie, (Grand Rapids, Eerdmans, 1996), 13-14.

[10]Meic Pearse, The Great Restauration, 53-55.