După cum spuneam într-unul dintre devoționalele de săptămâna trecută, fiecare dintre împărații lui Israel și Iuda sunt evaluați, după bine cunoscuta formulare: „A făcut bine/rău înaintea Domnului.” Între cei din Iuda, apare din când în când câte un împărat despre care ni se spune că „a făcut bine”. Nu și între împărații lui Israel. Despărțite de templu și de preoți, cele zece seminții din nord alunecă în bezna idolatriei, dar și a imoralității care o însoțește întotdeauna. Dintre împărații răi din Regatul de Nord al lui Israel, cel mai rău este Ahab, iar autorul textului biblic insistă să sublinieze acest lucru, încă de la început:
„Ahab, fiul lui Omri, a făcut ce este rău înaintea Domnului, mai mult decât toți cei ce fuseseră înaintea lui” (vezi 1 Împărați 16:30).
Autorul textului biblic revine cu o evaluare a lui Ahab în 1 Împărați 22: 25:
„N-a fost nimeni care să se fi vândut pentru ca să facă ce este rău înaintea Domnului, ca Ahab, pe care nevastă-sa Izabela îl îndemna la aceasta. El a lucrat în chipul cel mai urâcios, mergând după idoli, cum făceau amoriții, pe care-i izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel.”
Lucru uimitor însă, deși Ahab se afundă tot mai rău în nelegiuire, Dumnezeu își trimite până în ultimul moment profeți care să îl avertizeze că drumul pe care a pornit este unul înfundat, un drum care duce la moarte. În sensul acesta este foarte interesant să observăm reacția lui Ahab. În textul de azi, acesta îl cruță pe Ben-Hadad, împăratul Siriei, deși Domnul îl rânduise nimicirii. Unul dintre profeți îl mustră. Care este reacția lui Ahab? „Împăratul s-a dus acasă, trist și mânios, și a ajuns la Samaria” (vezi v. 43). Același gen de reacție îl întâlnim în capitolul următor, atunci când Nabot din Izreel refuză să îi vândă moștenirea: „Ahab a intrat în casă trist și mâniat (…). Și s-a culcat pe pat, și-a întors fața și n-a mâncat nimic” (vezi 1 Împărați 21:4).
Ahab nu dovedește tăria mâniei lui Ieroboam care, iritat de mustrarea profetului strigă „Prindeți-l!” (vezi 1 Împărați 13:4). În același timp, nu dovedește nici dorința de pocăință și îndreptare (episodul de mâine este unul cu totul excepțional în viața lui; subliniez, este excepția). Aș spune că atitudinea lui este una mai degrabă copilărească. Mustrarea pătrunde până în sufletul lui Ahab, dar nu suficient. Lui Ahab nu îi este totuna că Dumnezeu, prin profeții Lui, se rostește împotriva lui. Mustrarea nu pătrunde însă atât de tare, încât să îl conducă la o pocăință autentică.
Mai degrabă, atitudinea lui Ahab este una copilărească. Ahab este precum un copil care face rele și este mustrat de tatăl său tocmai când joaca era în toi și când se simțea cel mai bine. Profetul este mereu acolo pentru a-i strica bucuria. În episodul de față, Ahab nu se poate bucura de victorie, pentru că profetul îl mustră. În episodul de mâine, Ahab nu se poate bucura de grădina de zarzavaturi, pentru că dă de un evreu care respectă legea și nu dorește să îi vândă moștenirea. Precum un copil bosumflat, se trântește în pat și refuză să mănânce.
Ahab este mereu trist, dar niciodată pocăit cu adevărat (deși, după episodul cu Nabot „se smerește”). El nu este trist pentru că își plânge păcatul, ci tocmai pentru că i se strică „jocul păcătos”. El nu este niciodată mânios împotriva păcatului, ci doar împotriva profetului care îi scoate la lumină păcatul. Apostolul Pavel vorbea despre o întristare bună. Bună, pentru că duce la pocăință.
Pentru ca nimeni să nu îi mai strice „joaca”, „copilul” Ahab se va înconjura de profeți care îi cântă în strună și va da credit numai acestora. Spre pierzarea lui… Acesta este însă deja textul de miercuri.
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter