Acesta e un spațiu sacru. Te rog, închide-ți telefonul

Ideea de a alege cinematograful în locul laptopului sau al serviciului de streaming video de acasă este șansa de a intra într-o lume fără distragerea atenției. Aceasta este magia sălii de cinema. Doar acolo este posibil să trăiești un film la un asemenea nivel de intensitate. Dar, pentru a profita la maximum de un film, trebuie să îți dedici întreaga atenție.

Într-o recenzie a superproducției de vara trecută, „Dune”, Samuel James argumentează în favoarea sălii de teatru ca loc de rezistență față de felul în care telefonul ne-a colonizat fiecare sferă a vieții. El scrie:

„Este important să înțelegem cât de rare devin spațiile fizice care cultivă concentrarea și atenția serioasă… Într-o lume în care supraîncărcarea mentală și distragerea constantă a atenției sunt acceptate ca un dat și chiar promovate ca fiind «productive», cinematograful este aproape singur ca o instituție de rezistență, un ansamblu în care oamenii sunt învățați devreme și des că poate fi o virtute să nu știe tot ce se «întâmplă» afară și să se piardă în ceva transcendent.”

Ironia, în opinia lui Samuel, este că cinematograful rămâne o experiență digitală. Este vorba de schimbul unui ecran cu altul. Îți focalizezi atenția asupra minunilor prezentate digital în fața ta, în loc de cele expuse de către dispozitivul digital din buzunar.

Dar mă frapează comentariul său că cinematograful este „aproape singur” ca instituție de rezistență. Este unul dintre ultimele locuri în care sărim din lumea știrilor constante și ne pierdem în ceva „transcendent”.

Nu ar trebui ca aceste cuvinte să descrie și biserica? Oare biserica nu stă alături de cinematograf ca un contra-spațiu față de cultura digitală dominantă?

La un anumit nivel, comparația nu funcționează. Bisericile pot avea ecrane, dar scopul nu ar trebui să fie „spectacolul” – fie că este vorba de cei care se închină sau de predicator. Da, bisericile sunt adesea proiectate asemenător cu teatrele (și putem discuta și dezbate ce comunică arhitectura bisericii), dar indiferent cum arată biserica ta în interior, scopul nu este divertismentul – sentimentul de evadare într-o lume imaginară a transcendenței.

Nu, transcendența unei slujbe de închinare creștină nu este o evadare din lumea reală, ci intrarea într-o lume mai reală decât cea pe care am văzut-o toată săptămâna. Aici atingem de realitățile cerești. Aici ne confruntăm cu adevăruri verificate în timp. Pe măsură ce auzim Cuvântul lui Dumnezeu predicat și ne apropiem de Masa Domnului, suntem conduși spre un spațiu inefabil în care Îl întâlnim pe Cel ce ne cheamă la închinare și ne promite prezența Sa.

Ce rol joacă telefonul în acest mediu? Da, puteți citi Biblia pe telefon în timp ce pastorul începe predica. Puteți trimite un mesaj de încurajare unui credincios. Puteți lua notițe pe telefon pentru a le consulta mai târziu. Dar atracția telefonului către multitasking – acel impuls de a verifica Twitter sau Instagram sau de a trece pe lângă notificările neîncetate care continuă să sosească chiar și atunci când telefonul este redus la tăcere – face aproape imposibil să acorzi o atenție totală lui Dumnezeu.

În cartea sa „Dispozitive neliniștitoare: Recuperarea personalității, prezenței și locului în era digitală”, Felicia Wu Song descrie impactul psihologic al conexiunii noastre constante online:

„Când aspectele mobile, sociale și infinit de noi ale experienței digitale contemporane sunt amestecate, rezultatul este un cocktail psihologic de plăceri, anxietăți și așteptări resimțite.”

Plăcerile – adrenalina pe care o primim de la știri și actualități sau de la creșterea în nivel la jocuri.

Anxietățile – căsuța de e-mail mereu plină sau imaginile altora care ne bântuie fericirea și ne fac să ne punem la îndoială valoarea.

Așteptările resimțite – nevoia de a fi mereu „activi” și „disponibili”, ca și cum locurile noastre de muncă sunt în pericol dacă nu putem fi contactați, sau dorința de a ne dovedi valoarea în nenumărate moduri.

Cum ar fi dacă bisericile noastre ar stabili așteptările culturale de abstinență totală de la „cocktailul psihologic” al telefonului? Cum ar fi dacă am vedea sanctuarele noastre ca pe niște locuri de refugiu față de o astfel de distragere a atenției, un „contra-spațiu”?

„Biserica însăși trebuie să îmbrățișeze în totalitate mărturia radicală de a fi întrupată și încorporată cu prezența într-o lume saturată de digital.”

La biserică, darul nostru cel mai prețios este prezența noastră. A fi acolo – fizic – îi încurajează pe ceilalți. Concentrarea atenției noastre asupra lui Dumnezeu și a Cuvântului Său ne împrospătează sufletele. Și dacă ni se pare firesc să ne reducem telefoanele la tăcere la cinematograf pentru a ne putea concentra la maximum asupra poveștii unui film, de ce am trata mai puțin serios adevărata Poveste a lumii noastre?

Ce-ar fi dacă am stabili o nouă așteptare? Să ne reducem telefoanele la tăcere și să ne lăsăm deoparte dispozitivele. Mai bine încă, să le lăsăm în mașină. Să facem o declarație către noi înșine și către lumea din jurul nostru că, pentru următoarea oră, suntem indisponibili. Că valoarea, valoarea și fericirea noastră nu depind de faptul că trebuie să ne dovedim valoarea la locul de muncă sau prin conectare constantă online. Cu siguranță că ne putem abține timp de o oră de la ne verifica telefonul. Putem să acordăm o atenție nemijlocită Creatorului și Răscumpărătorului nostru și Evangheliei, descrisă de J. I. Packer ca fiind „cel mai mare lucru care a existat vreodată”.

Cinematograful nu ar trebui să singurul loc de contemplare și atenție. Biserica ar trebui să stea alături de el.

Un text de Travin Wax pentru The Gospel Coalition