A murit Dumnezeu la Holocaust?

N-au trecut nici 80 de ani de când Eliezer Wiesel, un tânăr de 15 ani din Sighet, a fost deportat la Auschwitz. Elie a fost dedicat din copilărie studiului Torei și Talmudului, dar experiențele tragice la care a asistat i-au zdruncinat credința. Acesta a devenit un acuzator, iar acuzatul: Dumnezeu. Mii de oameni din lagăr repetau binecuvântarea Celui Veșnic, în timp ce crematoriile funcționau continuu, chiar și în zilele de Sabat și de Sărbătoare. Dumnezeu îi înșela, observa Elie, pe cei ce I se închinau. Aceștia sfârșeau în uzinele morții. Tânărul Elie a supraviețuit ca prin miracol Șoahului, dar în lucrarea autobiografică, Noaptea, acesta a atribuit meritul hazardului. Cerul, susținea Wiesel, ar fi putut realiza miracole pentru alții, mai merituoși decât el.

Prefața autobiografiei lui Wiesel a fost redactată de François Mauriac, un creștin. În urma unei conversații cu supraviețuitorul, François a constatat cu amărăciune că strigătul lui Nietzsche reflecta o realitate pentru Elie: Dumnezeu a murit. Dumnezeul iubirii, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, a fost spânzurat în lagăr, pe un eșafod. François și-a mărturisit incapacitatea consolării verbale a interlocutorului. Să-i fi vorbit despre un alt evreu care a cucerit lumea prin suferință? Poporul evreu, constata François, a înviat din milioanele de morți, Sionul a apărut din crematorii și credința a triumfat din nou. Era clar că Dumnezeul cel veșnic avea ultimul cuvânt. Și totuși, François nu i-a mai putut spune nimic. L-a îmbrățișat și a plâns.

În fața întrebării morții lui Dumnezeu la Holocaust este necesar să remarcăm atent atitudinea lui Wiesel: revolta. Spre exemplu, acesta nu a mai postit de Iom Kipur întrucât nu mai accepta tăcerea lui Dumnezeu. Elie se regăsea protestând împotriva divinității. Acesta consuma supa din gamelă și mesteca bucata de pâine în ziua postului, în Ziua Marii Iertări. Dar, dincolo de vidul din inima tânărului, era Dumnezeu. Era Dumnezeul în care Elie nu mai credea și căruia, totuși, i-a mai îndreptat o rugăciune din adâncul inimii sale: Dumnezeule, stăpâne al universului, dă-mi puterea să nu fac niciodată ce a făcut fiul lui Rab Eliahu.

În marșurile morții, fiul lui Rab Eliahu și-a lăsat în urmă tatăl. Văzând că Rab Eliahu își pierde din ritmul de mers, fiul său a încercat să se distanțeze de acesta pentru a se elibera de o greutate care i-ar fi putut diminua propriile șanse de supraviețuire. Elie și-a îndreptat din nou mintea către Dumnezeu în fața realității pierderii reperelor morale. Gândul c-ar putea avea aceeași dorință de a se scăpa de tatăl său l-a îngrozit, iar în inima lui s-a trezit rugăciunea.

Paginile cărții mai relevă o lege a credinței ilustrată foarte bine prin parcursul spiritual al unui bătrân rabin din Polonia. Acesta se ruga neîncetat și repeta în minte cuvintele cărților sfinte indiferent de circumstanțele exterioare. Într-o zi au început să apară fisuri în credința acestuia. Din acel moment, constata Elie, gâtul lui era oferit a priori călăului care făcea trierea. Atunci când calvarul șantierelor, marșurilor și condițiile din baracă nu mai erau privite ca pe o încercare de la Dumnezeu, începea agonia. Elie Wiesel avea să mărturisească mai târziu alegerea credinței în ciuda existenței numeroaselor argumente contrare. Credința acestuia a rămas, totuși, „rănită”.

Acest parcurs oferă un răspuns clar întrebării inițiale. Holocaustul nu constituie moartea lui Dumnezeu, ci este o consecință a gândiri nihiliste și, îmi permit să extind, naturaliste. Holocaustul este rezultatul lipsei acceptării unei Legi obiective. Constructivismul relativizează răul din societate. Totodată, paradigma materialistă nu oferă o bază morală pentru diferențierea arderii unui om de viu sau a unui petic de haină. Holocaustul nu este problema morală a lui Dumnezeu, ci tocmai a respingerii valorilor iudeo-creștine din societate.

Pricopiuc Serghei pentru Edictum Dei