A existat cineva mai singur [decât Isus]? Cum îi mângâie Isus pe cei singuri

Citisem întâmplarea femeii de la fântâna din Samaria de nenumărate ori, însă niciodată nu mi-a vorbit atât de puternic în dreptul unei dureri tăcute pe care am simțit-o adesea: singurătatea.

Mereu mă concentram pe nevoile femeii când citeam capitolul 4 din Ioan, dar de această dată nevoile Mântuitorului mi-au atras atenția. În relatarea bine-cunoscută, un Isus obosit și însetat se așază lângă fântâna Sihar în timp ce ucenicii Lui, flămânzi după o călătorie obositoare, se îndreaptă spre orașul samaritean pentru a cumpăra mâncare (Ioan 4:6-8). În următoarea scenă, o femeie sosește la fântână pentru a scoate apă. Isus îi cere să-I dea să bea, iar apoi îi oferă femeii o altfel de apă – o înghițitură satisfăcătoare din apa vie (Ioan 4:13-14).

Probabil Isus bea din apa pe care femeia samariteană o scoate din fântână, dar după ce ucenicii se întorc cu mâncare, chiar dacă era cu siguranță flămând, El nu mănâncă. În schimb, folosind un alt joc de cuvinte, le spune ucenicilor Săi: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoașteți.” (Ioan 4:32). Uimiți, ucenicii concluzionează că altcineva L-a hrănit. Cunoscându-le confuzia, Isus le explică: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis și să împlinesc lucrarea Lui.” (Ioan 4:34). Isus se bucurase de o recoltă spirituală în acea zi; era atât de plin din punct de vedere spiritual încât foamea Sa fizică s-a diminuat.

Hrană pentru inimile singure

Recitirea acestei relatări a fost o experiență care a diminuat foamea pentru mine. Eram obosită și însetată după o călătorie – încă o mutare într-un alt stat. Dacă Prufrock al lui T.S. Eliot „și-a măsurat viața în linguri de cafea”, eu îmi puteam măsura viața în aceste mutări, fiecare aducând sentimente proaspete de singurătate, pe măsură ce-mi asumam încă o dată identitatea de străin. Eram flămândă după prietenie și apartenență.

Exemplul lui Isus la fântâna din Sihar mi-a oferit un plan pentru a face față singurătății propri. Isus a modelat această supunere în bucurie care suprimă „apetitele mai mici”. Am învățat că ocupându-mă cu lucrările bune pe care Dumnezeu mi le-a dat, pot să mă umplu spiritual în așa fel încât foamea mea de apartenență să revină la locul ei.

La fel cum Isus a experimentat plinătatea prin ascultarea față de Dumnezeu, am învățat să găsesc bucurie și satisfacție în îndeplinirea cu credincioșie a lucrării pe care Dumnezeu mi-o dă în fiecare zi, fie că este pregătirea unei mese, scrierea propozițiilor exemplu pentru școală, ajutarea unui vecin, înălțarea rugăciunilor de cerere sau mărturisire, sau chiar curățarea frigiderului. Fiecare act mic de credincioșie începe să-mi umple sufletul, la fel cum prima înghițitură de mâncare în fiecare dimineață începe să-mi umple stomacul.

Cel mai bun și mai drag prieten

Nu sunt singur în singurătatea mea. Aproximativ unul din patru adulți din întreaga lume suferă de o foame similară. Fără nicio soluție pe termen lung, lumea sugerează mai multe interacțiuni umane pentru a alina suferința. Dar din cauza conectivității noastre digitale, epidemia singurătății persistă și crește.

Doar în Isus găsim o soluție la această problema crescândă. El oferă planul de suprimare a „foamei” prin ascultare. Însă El ne oferă și mult mai mult. Isus oferă prezența unui prieten plin de înțelegere. Dacă, așa cum observă C.S. Lewis, prietenia începe atunci când o persoană îi spune alteia: „Ce! Și tu? Credeam că sunt singurul” (Cele patru iubiri), atunci în Isus găsim cel mai bun și cel mai drag prieten. El „într-adevăr empatizează cu slăbiciunile noastre” și a experimentat durerea tentațiilor care le însoțesc, „dar fără păcat” (Evrei 4:14–16).

Familiarizat cu singurătatea

Isus este un prieten care, la fel ca noi, este intim familiarizat cu foamea, setea, epuizarea și, da, chiar și cu singurătatea.

A fost oare cineva mai neînțeles decât Isus, ale cărui proclamații divine ale adevărului au fost întâmpinate cu ignoranță și îndoială: „Ne zice așa pentru că n-am luat pâini” (Matei 16:7). „Și-a ieșit din minți” (Marcu 3:21). Cine poate uita batjocura celorlalți galileeni după ce a învățat cu autoritate și a făcut minuni puternice în mijlocul lor? „Oare nu este El fiul tâmplarului?” (Matei 13:55). Să nu uităm de reproșul sfidător al lui Petru când Isus a dezvăluit înțelepciunea planului lui Dumnezeu de mântuire. „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!” (Matei 16:22).

A fost cineva mai singur decât Isus, care „Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim” (Luca 9:51)? În timp ce prietenii și frații Săi își continuau viața, El urmărea cu hotărâre sarcina pe care Tatăl i-o dăduse. Nu I s-a dăruit darul căsătoriei umane sau al copiilor sau al proprietății, așa cum li s-a dăruit altora. În schimb, El a mers pe calea singuratică spre Golgota. Cine a fost mai singur decât cel care, atunci când avea cea mai multă nevoie, a căzut cu fața la pământ, S-a rugat, a plâns și a sângerat, doar pentru a descoperi că cei mai dragi Lui dormeau, neputând să-L ajute să-Și poarte povara?„Ce, un ceas n-ați putut să vegheați împreună cu Mine!” (Matei 26:40).

A îndurat cineva mai multă ură decât Isus, al cărui trup sângerând și strigătele chinuite de pe cruce au provocat batjocura mulțimii violente care se adunase să-și satisfacă setea de sânge? Acolo, Isus a îndurat biciuirea batjocurii publice: „Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! […] S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește. Căci a zis: ‘Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!’”(Matei 27:41-43).

Isus nu era străin nici de singurătatea din urma pierderii, suferind probabil în urma morții tatălui Său (adoptiv) Iosif. Matei 14:13, de asemenea, consemnează retragerea Lui „într-un loc pustiu” după ce a auzit vestea decapitării verișorului Său Ioan în închisoare. Îl vedem plângând pentru Ierusalimul asupra căruia avea să vină judecata, dar și la mormântul lui Lazăr (Matei 23:37-24:2; Ioan 11:33-36). Isus a cunoscut și a plâns din cauza separării prin moarte.

Neînțeles de familie și prieteni, respins de concetățeni, disprețuit de liderii religioși, părăsit și trădat de ucenicii Săi, Isus a înțeles singurătatea. Nimeni nu a fost mai străin decât El, și nimeni nu ar putea fi un prieten mai adevărat. Inimilor noastre singuratice, Isus, prezent în permanență, șoptește cuvintele de mângâiere, „Și eu! Nu ești singur.”

Învingător prin singurătate

Dar mai mult decât prietenia în singurătate și mai mult decât oferirea unui plan pentru alinarea singurătății, Isus oferă un scop suferinței singurătății. Dacă Isus a fost desăvârșit prin suferință (Evrei 2:10), nu vom fi și noi sfințiți prin suferința noastră? Suferința este una dintre acele „felurite încercări” care ne pot mâhni de-a lungul vieții noastre (1 Petru 1:6). Dar pe măsură ce îmbrățișăm suferința, rezistăm ispitelor pe care le aduce și căutăm bucuria prin îndeplinirea credincioasă a lucrării pe care ne-a dat-o Dumnezeu, credința noastră este cu mult mai scumpă ca aurul, devenind tot mai prețioasă în timp ce impuritățile se topesc (1 Petru 1:7).

Unul dintre scopurile singurătății — și într-adevăr, unul dintre principalele scopuri ale fiecărui tip de suferință — este ca Dumnezeu să ne sfințească. Și în timp ce noi toți, în diferite moduri, împărtășim suferințele lui Isus, așa vom împărtăși și victoria Lui.

Nu suntem singuri

Poate că singurătatea ta este cea a durerii pierderii, sau a fi străin, sau a fi neînțeles sau judecat. Poate circumstanțele vieții tale te disting, chiar dacă nu în felul în care ai prefera. Poate că ești marginalizat în cartierul tău sau ridiculizat la școală pentru că ești creștin. Oricare ar fi natura suferinței tale, fii curajos, suflete singuratic! Nu ești singur. Isus este cu tine.

Bucură-te, așa cum a făcut și El, cu “hrana” pe care ți-a dat-o Dumnezeu. Fii umplut cu “roada dătătoare de pace a neprihănirii” pe care singurătatea îndurată le produce (Evrei 12:11). Așteaptă în compania Celui mai drag prieten biruințași gloria care vine, unde credincioșia Lui ți-a câștigat o parte din moștenirea Sa (Romani 8:17).

Articol de Charisse Compton pentru desiringGod.org