„Iată, a venit veselitoarea vreme a postului!”-câteva cuvinte despre postul creștin (1)

Pentru început, să ne reamintim că postul face parte din categoria a ceea ce numim discipline spirituale. Poate că, deja, suntem tentați să facem câțiva pași înapoi. În cele din urmă, „disciplină” nu este un cuvânt cu rezonanțe foarte plăcute! Probabil că ne vin în minte toate acele momente în care am fost disciplinați. Acestea sunt asociate cu părinții, cu școala și, pentru unii, chiar cu biserica.

 

Să nu ne speriem! Dacă ar fi să rememorăm disciplina parentală de care am avut parte, observăm că aceasta a avut mereu două dimensiuni. Dimensiunea negativă a procesului de disciplinare presupunea a fi privat de ceva ce îți era drag. În zilele noastre, acel „ceva drag” este, invariabil, telefonul. Dimensiunea pozitivă a procesului de disciplinare, însemna că primeam…lucruri de făcut. Sarcini care nu ne produceau plăcere, dar care ne făceau bine. Chiar dacă momentele și procesul disciplinării erau neplăcute, rezultatele erau benefice și duceau la maturizarea copilului disciplinat. (Între paranteze fie spus, un astfel de proces de disciplinare presupune părinți iubitori și înțelepți! Altfel, procesul de disciplinare poate deveni rapid unul de destrămare lăuntrică-emoțională, relațională și altele.) Sintetizând, ambele dimensiuni ale procesului de disciplinare conduceau la maturizare.

 

Revenind la tema noastră, există un sens în care disciplinele spirituale se aseamănă cu disciplina parentală. Disciplinele spirituale presupun privarea de anumite lucruri/ activități care ne sunt dragi și îndeletnicirea cu practici înspre care nu avem neapărat tragere de inimă, dar care ne fac bine. Disciplinele spirituale presupun a renunța la unele lucruri și a le practica pe altele, cu scopul maturizării spirituale. Dacă disciplina parentală trebuie, nu de puține ori, impusă, disciplinele spirituale trebuie să izvorască în dorința lăuntrică.

 

Toate cele spuse mai sus, pot fi exemplificate prin disciplina spirituală a postului. Aceasta presupune renunțarea la ceva drag-hrana trupească și multe alte lucruri care pot fi adăugate (rețele de socializare, TV, mall), pentru ca să ne îndeletnicim cu rugăciunea, cu vegherea, cu meditația la cuvânt, cu binefacerea. Ne auto-privăm de ceva, ca să ne îndeletnicim cu altceva, iar la finalul procesului descoperim cu mirare că…nu mai suntem aceeași, ci mai asemănători cu El. Și mai descoperim și că nu ne mai aflăm în același loc, ci mai aproape. Mai aproape de El.

 

Așezând postul în categoria mai largă a disciplinelor spirituale, să mai pomenim și faptul că, în accepțiunea evanghelică (prostestantă), acestea nu sunt mijloace de a acumula merite înaintea lui Dumnezeu sau de a deveni mai plăcuți înaintea Lui. Noi suntem deja iertați, împăcați, răscumpărați prin jertfa lui Hristos. Îi aparținem Lui Dumnezeu și avem statutul de fii. Noi nu practicăm disciplinele spirituale pentru a ne câștiga mântuirea. Aceasta am primit-o deja prin jertfa Mântuitorului. Disciplinele spirituale  sunt însă modalități prin care creștem în cunoașterea Lui și în asemănarea cu El. Jerry Bridges numea disciplinele spirituale disciplinele harului. Avea dreptate, pentru că și acestea sunt, precum întreaga viață creștină, daruri ale harului lui Dumnezeu. Acestea nu sunt însă scopuri în sine, pentru că, prin toate aceste daruri, Dumnezeu ne face parte de cel mai mare dar: El Însuși.