De ce ai nevoie pentru a crede?

Ce ar trebui să se întâmple, ca să crezi și să te pocăiești? Nu puțini sunt cei care leagă credința de minuni, de semne, de lucrări extraordinare, pline de putere. „Dacă aș vedea, dacă s-ar întâmpla sub ochii mei, dacă aș experimenta, atunci aș crede!” Cu gândul acesta, ne întoarcem la cele două texte pomenite în titlu, Exodul 7 și Luca 10.

Prin Moise și Aaron, Dumnezeu îi poruncește lui Faraon să îi elibereze poporul. Porunca ne este bine cunoscută: „Lasă pe poporul meu să plece!” (Exodul 5:1). După cum era de așteptat și după cum Domnul spusese deja, Faraon refuză: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui?”, întreabă inima lui infatuată (Exodul 5:2). Cum va fi convins Faraon că trebuie să asculte de Domnul? Ce dovezi trebuie să i se aducă acestui om, astfel încât să creadă că Dumnezeul evreilor este Dumnezeul suprem, viu și adevărat? Ar ajuta minunile? Domnul Însuși spune: „Îmi voi înmulți minunile și semnele în Țara Egiptului!” (Exodul 7:3). Nu vor fi una-două, ci o mulțime!

Moise și Aaron încep „soft”, cu transformarea toiagului în șarpe (Exodul 7:9). Pentru început, vrăjitorii lui Faraon reușesc să imite minunile-urgii, dar doar până într-un punct. Vrăjitorii reușesc și ei să aducă broaște pe întinderea țării (Exodul 8:7), dar, umilitorul blocaj apare tocmai la producerea păduchilor: „Vrăjitorii au căutat să facă și ei păduchi prin vrăjitoriile lor, dar n-au putut”, moment în care declară solemn înaintea lui Faraon: „Aici este degetul lui Dumnezeu!” (Exodul 8:18-19). Am fi tentați să credem că, în acest punct, Faraon va crede și va da curs poruncii lui Dumnezeu. Nu se întâmplă acest lucru, pentru că „inima lui Faraon s-a împietrit” (Exodul 8:19).

Totuși, poate că Faraon își va schimba atitudinea, atunci când minunile-urgii vor crește în intensitate, când vor fi mai spectaculoase. În cele din urmă, păduchii și broaștele sunt extrem de chinuitoare, dar nu impresionează. Astfel, urmează muștele și ciuma. În acest punct, autorul face o mențiune, usturătoare, atât la propriu, cât și la figurat: „Vrăjitorii nu s-au putut arăta înaintea lui Moise, din pricina bubelor; căci bubele erau pe vrăjitori ca și pe toți egiptenii” (Exodul 9:11). Vin apoi piatra, lăcustele, întunericul. Între piatra care lovește și lăcuste, până și slujitorii lui Faraon îl îndeamnă pe acesta să dea curs cererii lui Moise (Exodul 10:7). Faraon nu cedează, ba chiar poruncește lui Moise și Aaron, după cea de-a noua minune-urgie, să nu mai apară în prezența lui.

După cum bine știm, apare cea de-a zecea urgie, cea mai cumplită dintre toate. Aceasta presupune uciderea întâilor născuți. Acesta este punctul în care Faraon și egiptenii cedează și chiar îi silesc pe evrei să își ia lucrurile și să plece. Se pare însă că atitudinea lui Faraon era aceeași și că nu a acționat așa decât din pricina șocului. Faraon îi va urmări pe evrei în Marea Roșie și va simți pentru ultima dată mâna atotputernică a Dumnezeului pe care l-a sfidat.

Să privim acum la textul din Evanghelia după Luca. De data aceasta nu este vorba despre Moise, robul lui Dumnezeu, ci cu Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. De data aceasta, cei chemați să creadă nu sunt egiptenii, ci chiar poporul ales al lui Dumnezeu, cei care au deja un „atât de îndelungat” istoric al umblării cu Dumnezeu și care au consemnată în scris revelația profetică. Aceasta conține faptele salvatoare pe care Dumnezeu le-a înfăptuit, dar și promisiunile pe care Dumnezeu urma să le înfăptuiască. Astfel, spre deosebire de Faraon care, într-un sens, este luat prin surprindere, evreii știau că Dumnezeu va interveni, lucrând cu putere în mijlocul lor, și așteaptă apariția trimisului lui Dumnezeu și lucrarea Lui plină de putere în mijlocul lor.

Va urma…