Patul de spital și nesăbuitul avânt omiletic-meditație din Scripturi, planul Robert Murray M’Cheyne

Genesa 45. Frații lui Iosif făcuseră progrese morale și relaționale remarcabile, după cum s-a arătat în meditația de ieri. Totuși, ochiul pătrunzător al lui Iosif înțelege că mai este cale lungă „în lupta spre mai bine” (vezi bine cunoscuta cântare a lui Nicolae Moldoveanu). Astfel, atunci când se despart, pe lângă hrană și cele de trebuință călătoriei, le lasă și oferă și un sfat: „Să nu vă certați pe drum!” Oare ce au făcut ei, oare ce a văzut Iosif la ei, astfel că a simțit nevoia să le ofere acest îndemn?

Iov 11. Iată-ne ajunși și la cuvântarea lui Țofar din Naama. Nu cunoaștem statutul și modul de raportare al celor trei prieteni, dar cert este că Țofar rămâne mereu pe locul trei. Citind cuvântarea lui Țofar, dar și cuvântările celorlalți doi prieteni ai lui Iov, învățăm cum să NU. Cum să NU te raportezi atunci când stai în fața prietenului tău lovit de suferință. Problema principală nu este că cei trei prieteni spun lucruri greșite. Adeseori, poate fără să ne dăm seama, chiar îi cităm și noi în cuvântările noastre! (Vezi de pildă, afirmația lui Elifaz care spunea, mai devreme, El [Dumnezeu] face rana și tot El o leagă”, Iov 5:18).

Mai întâi, problema lui Țofar, dar și a celorlalți doi, este faptul că fac aceste afirmații într-un context nepotrivit. „Cuvântări” spuneam? Un om lovit de suferință nu are nevoie de cuvântări…Poate un cuvânt, două, sunt suficiente. Patul de spital și casa de jale nu sunt locuri propice pentru despachetarea și etalarea mărgăritarelor noastre omiletice. „Tu!”, afirmă Țofar vrăjit de propriul elan oratoric, „îndreaptă-ți inima spre Dumnezeu!” (Iov 11:13). Este bun îndemnul? Absolut! Este nelalocul lui îndemnul? Absolut! Răspunsul ironic oferit de Iov este bine meritat: „«S-ar putea zice, într-adevăr, că neamul omenesc sunteți voi/ și că odată cu voi va muri și înțelepciunea!” (Iov 12:1-2).

Mai apoi, ei nu iau în calcul posibilitatea suferinței celui nevinovat. Ei uită sau nu cunosc că și cel neprihănit suferă. Punând lucrurile în contextul acesta, ne dăm seama că aceste cuvântări ale lor seamănă înspăimântător de bine cu insultele pe care cei de lângă cruce le aruncă asupra Domnului, iar aceasta ne conduce la scena răstignirii, relatată în Marcu 15, un alt capitol citit azi. Din perspectiva oamenilor de lângă cruce, din moment ce Domnul nostru suferă, înseamnă că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, motiv pentru care este pedepsit și lovit acum. „Dacă este așezat între tâlhari”, raționează ei, „înseamnă că a fost El Însuși un tâlhar!” (vezi Marcu 15:29-32, 36). Hristos era într-adevăr lovit, dar, nu pentru păcatele Lui, ci pentru fărădelegile noastre (vezi Isaia 53:5).

Într-un sens, Iov îl anticipează pe Hristos. Spre deosebire de Domnul nostru, Iov este totuși un om păcătos, iar el știe lucrul acesta. Cu toate acestea, suferința lui Iov nu se datora păcatului. În mod surprinzător, la finalul cărții, când Dumnezeu trage linia, Dumnezeu îl muștruluiește aspru pe Iov, dar mult mai aspru pe prietenii săi. Practic, scăparea lor de mânia aprinsă a lui Dumnezeu este tocmai rugăciunea dreptului Iov pe care ei nu mai conteniseră să îl acuze (vezi Iov 42:8).

În Romani 15, apostolul Pavel își exprimă din nou dorința de a ajunge la Roma (vezi v. 30-33). Îi va fi împlinită dorința? Da, dar…nu așa cum se aștepta. El ajunge la Roma, dar în lanțuri. Oricum, cartea Faptelor Apostolilor ne arată că atunci când ajunge la Roma, apostolul face, chiar arestat, ceea ce spunea că își dorește să facă: „Astfel, în ce mă privește pe mine, am o vie dorință să vă vestesc Evanghelia vouă, celor din Roma” (Romani 1:15)/ „Pavel a rămas doi ani întregi într-o casă [în Roma] pe care o luase cu chirie. Primea pe toți cei care veneau să-l vadă, propovăduia Împărăția lui Dumnezeu și învăța pe oameni, cu toată îndrăzneala și fără nicio piedică, cele privitoare la Împărăția lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 28:30-31).