Două rugăciuni-meditație din Neemia 9

În cartea Neemia, ne sunt redate mai multe rugăciuni. Una dintre acestea este cea conținută în capitolul 9, o rugăciune comunitară, rostită de leviți cu ocazia unei mari întâlniri a poporului. Rugăciunea este cu adevărat impresionantă, atât prin dimensiunea ei, dar și prin conținut și structură.

Să observăm că rugăciunea este compusă din mai multe straturi. În primul rând avem stratul teologic, pentru că rugăciunea ne vorbește despre atributele și lucrările lui Dumnezeu, dar și despre depravarea umană:

-„Tu, Doamne, numai Tu, ai făcut cerurile, cerurile cerurilor și toată oștirea lor, pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viață tuturor acestor lucruri și oștirea cerurilor se închină înaintea Ta” (v. 6).

-„Dar părinții noștri s-au îngâmfat și și-au înțepenit grumazul. N-au urmat poruncile Tale, n-au vrut să asculte și au dat uitării minunile pe care le făcuseși pentru ei. Și-au înțepenit grumazul și, în răzvrătirea lor, și-au pus o căpetenie ca să se întoarcă în robia lor” (v. 16-17).

În al doilea rând, avem stratul istoric, pentru că elementele teologice nu sunt prezentate într-un mod sec, ci sunt țesute pe firul narativ la istoriei poporului Israel:

-„Tu, Doamne Dumnezeule, ai ales pe Avram, l-ai scos din Ur, din Haldea și i-ai pus numele Avraam” (v. 7).

În al treilea rând, avem stratul spiritual, întrucât este vorba despre o rugăciune. Aceasta capătă adeseori accente doxologice-Dumnezeu este lăudat, dar și de lamentație-Dumnezeu este implorat să privească la necazul poporului și să intervină.

-„Binecuvântat să fie Numele Tău cel slăvit, care este mai presus de orice binecuvântare și de orice laudă” (v. 5).

-„Și acum, Dumnezeul nostru, Dumnezeule mare, puternic și înfricoșat, Tu care ții legământul Tău de îndurare, nu privi ca puțin lucru toate suferințele prin care am trecut noi (…)” (v. 32).

Structura rugăciunii este, la rândul ei, impresionantă. Practic, rugăciunea ne pune înainte o serie de secvențe contrastante, care alternează. Ne sunt prezentate, alternativ, măreția și statornicia lui Dumnezeu, pe de o parte și micimea și rebeliunea încăpățânată a oamenilor, pe de altă parte. În lumina necredincioșiei poporului, dragostea statornică și răbdătoare a lui Dumnezeu strălucește mai tare: „Și-au înțepenit grumazul (…), dar Tu ești un Dumnezeu gata să ierți, îndurător și milostiv, încet la mânie și bogat în bunătate. Și nu i-ai părăsit nici chiar atunci când și-au făcut un vițel turnat (…)” (v. 17).

Nu putem finaliza această meditație însă, fără a nota că, în cartea Neemia, mai apare o serie de rugăciuni. Nu impresionează prin dimensiuni și, evident, nici prin structură sau conținut. Acestea sunt scurte și țin cât un oftat. Sunt rostite în vâltoarea și greutățile vieții. La începutul cărții, de pildă, Neemia ne vorbește despre dialogul pe care îl poartă cu împăratul. Acesta îl vede pe Neemia necăjit și, atunci când află care este cauza întristării, îl întreabă care îi este dorința: „Eu [Neemia], m-am rugat Dumnezeului cerurilor și am răspuns: (…)” (2:4-5). Conținutul rugăciunii nu ne este oferit. Cât timp a durat? Câteva secunde? Cert este că rugăciunea îi este ascultată.

Într-adevăr, suntem impresionați de lunga rugăciune conținută în cap. 9, dar suntem impresionați și de micile rugăciuni care punctează întreaga carte. Acestea ne vorbesc despre un om pentru care rugăciunea a devenit un reflex. Un om care înțelege că depinde de Dumnezeu în fiecare situație de viață. Ambele rugăciuni sunt primite, ambele își au locul lor. Astăzi, ne vom închina împreună în mijlocul adunării, dar, să nu uităm, rugăciunea ar trebui să rămână o constată și între cele două duminici.