Smerenia și supraaglomerarea prin muncă

La prima vedere, supraaglomerarea patologică a zilelor noastre pare să nu aibă nicio legătură cu întrebările despre smerenie, dar tocmai prin cedarea la presiunea de a fi mereu ocupați, smerenia noastră este înfrântă cel mai des. Aceasta se întâmplă adesea fără luptă sau chiar fără conștientizarea faptului că ar trebui să ne împotrivim tentației de a ne asuma mai multă activitate decât ne-a încredințat Domnul. Fie că muncim, fie că ne ocupăm de casă, petrecem o seară cu prietenii sau ne îngrijim de creșterea noastră spirituală, trăim deseori ca și cum am putea și ar trebui să facem mai mult decât suntem capabili sau chemați să facem.

Problema, spusă simplu, este o puternică aroganță pe care o avem. O resimțim ca stres, povara constantă de a face încă un lucru, de a ne asuma încă un angajament, de a fi într-un loc în plus. Și, într-adevăr, va exista mereu o tensiune reală atunci când lucrăm într-o lume căzută. Însă o mare parte din această povară este autoimpusă, iar Domnul nostru vrea să ne elibereze și să ne vindece. Suntem nemulțumiți în limitele date de Dumnezeu de mințile noastre, energia noastră, emoțiile, circumstanțele și cele 24 de ore ale unei zile. Așa că alergăm de la o activitate la alta. Terminăm cu nerăbdare încă un e-mail, încă o sarcină de pe lista de lucruri de făcut. Uneori mă surprind aproape alergând spre și dinspre baie pentru a câștiga câteva secunde în plus. Dar abordăm la fel și pauzele: adesea urmărim seriale pe Netflix sau pierdem ore în șir pe rețelele sociale după ce ar fi trebuit să ne oprim, strecurând încă un moment departe de presiunile vieții și responsabilitățile care ne așteaptă. Vacanțele noastre în familie sunt adesea pline cu prea multe planuri sau așteptări prea rigide pentru pace și liniște. Frați și surori, nu realizăm, dar tânjim după atributele incomunicabile ale lui Dumnezeu, omnipotența și omniprezența, și nimic nu poate fi mai departe de smerenie.

Ce trebuie să facem ca să fim salvați?

Pe scurt, trebuie să ne smerim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu (1 Petru 5:6), renunțând la credința noastră mândră că ar trebui să fim egali cu presiunile copleșitoare pe care le înfruntăm. Trebuie să ne pocăim de credința că putem (și ar trebui) să fim sau să facem mai mult decât ne cere Isus. Amintiți-vă, El este Cel a cărui jug este bun (Matei 11:30). El ne oferă odihnă, nu o listă nesfârșită și nesatisfăcătoare de sarcini.

Petru dezvoltă acest secret chiar în versetul următor, îndemnându-ne să ne aruncăm îngrijorările asupra Mântuitorului și Prietenului nostru, pentru că Lui Îi pasă de noi (1 Petru 5:7). Astfel, smerenia creștină trebuie să includă o disciplină intenționată, eliberatoare, în fiecare clipă, de a încredința Domnului toate lucrurile pe care nu le putem și nu le vom facem.

Gândiți-vă astfel: fiecare minut pe care îl petreceți făcând ceea ce faceți este, de asemenea, un minut în care nu faceți alte mii de lucruri. Și, oh, cât de grea este povara tuturor lucrurilor nefăcute care planează deasupra noastră! Cel mai mare motor al agitației pe care îl cunosc este sentimentul visceral că, în fiecare minut care trece, banda rulantă a timpului mă propulsează neîncetat spre o mie de termene pentru o mie de alte proiecte pe care nu le pot înainta acum.

Doar o smerenie care își aruncă îngrijorările cu privire la ceea ce nu facem și nu putem face asupra unui Tată ceresc grijuliu ne poate proteja de o sclavie autoimpusă față de așteptările noastre nerealiste. Iată libertatea credinței noastre: putem să-I încredințăm Lui tot ce avem de făcut și tot ceea ce trebuie să refuzăm și nu vom face niciodată. Încredințarea celor o mie de lucruri pe care nu le putem face în fiecare moment ne protejează atât de seducția de a urmări realizări fără sfârșit, cât și de anxietatea „milionului de lucruri nefăcute”.

Așadar, fie că citiți acest text pe fugă, în drum spre unul dintre copii, în timp ce terminați un proiect sau în mijlocul unei conversații, amintiți-vă că nu sunteți și nu trebuie să fiți cei care supraveghează toate lucrurile. Smerenia aruncă fiecare sarcină neîmplinită, fiecare frică de a pierde ceva, fiecare angajament vag amintit asupra Lui. Cum? Pur și simplu numind, direct și sincer, toate lucrurile care trebuie făcute înaintea Domnului. Așadar, să ne umplem orele cu rugăciuni smerite, spunând: „Tată, acestea sunt ale Tale. Ajută-mă să fiu diligent cu ceea ce am în fața mea, bucurându-mă de aventura acestui moment cu Tine. Ajută-mă să las la picioarele Tale tot ce trebuie să fac mai târziu, până când mă vei aduce acolo. Ajută-mă să spun nu și să îți las Ție toate lucrurile la care nu voi ajunge niciodată, încrezându-mă în Tine pentru tot ceea ce nu pot controla”. Nu există o ușurare mai mare decât smerenia, care se adăpostește la umbra Celui Preaînalt, câte o activitate pe rând, în timp ce ne îndeplinim rolul în ascultare plină de bucurie și lăsăm restul răscumpărării în grija Lui.

Articol scris de Alasdair Groves pentru Ligonier.org