Nemulțumiții merg în iad

Efeseni 5:15-21

Βλέπετε οὖν ἀκριβῶς πῶς περιπατεῖτε, μὴ ὡς ἄσοφοι ἀλλ’ ὡς σοφοί, ἐξαγοραζόμενοι τὸν καιρόν, ὅτι αἱ ἡμέραι πονηραί εἰσιν. διὰ τοῦτο μὴ γίνεσθε ἄφρονες, ἀλλὰ συνίετε τί τὸ θέλημα τοῦ κυρίου· καὶ μὴ μεθύσκεσθε οἴνῳ, ἐν ᾧ ἐστιν ἀσωτία, ἀλλὰ πληροῦσθε ἐν πνεύματι, λαλοῦντες ἑαυτοῖς ψαλμοῖς καὶ ὕμνοις καὶ ᾠδαῖς πνευματικαῖς, ᾄδοντες καὶ ψάλλοντες τῇ καρδίᾳ ὑμῶν τῷ κυρίῳ, εὐχαριστοῦντες πάντοτε ὑπὲρ πάντων ἐν ὀνόματι τοῦ κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ τῷ θεῷ καὶ πατρί, ὑποτασσόμενοι ἀλλήλοις ἐν φόβῳ Χριστοῦ.

Ne amintim de acest fel de texte de obicei în apropiere de sărbătorile Toamnei în bisericile evanghelice, mai ales la Sărbătoarea Mulțumirii. De obicei ne concentrăm asupra unui singur verset, versetul 20, neglijînd contextul. Dacă traducem literal pasajul, ținînd cont de sintaxa textului, descoperim că există o singură frază lungă, iar tușele groase asupra unor acțiuni cad în altă parte decît ne-am aștepta.

”Uitați-vă deci cu atenție cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci mai degrabă ca niște înțelepți, tocmindu-vă (și negociind cu mare grijă) momentul, căci zilele sînt rele. Din pricina aceasta să nu cumva să fiți proști, ci (re)cunoașteți care este voia Domnului; și să nu cumva să vă îmbătați cu vin, în care (îmbătare) este destrăbălare, dimpotrivă, fiți plini de Duh, vorbind între voi cu psalmi și imnuri și cîntări duhovnicești, cîntînd cu gura și cu instrumentele (cu coarde) din toată inima voastră Domnului, mulțumind totdeauna pentru toate lucrurile, în numele Domnului nostru Isus Cristos, lui Dumnezeu Tatăl, fiind supuși unii altora în frica de Cristos!”

Verbul care conduce întreaga frază este cel referitor la atenție, la concentrare și focalizare în timpul preumblării noastre în lume. Unele dintre verbe sînt la participiu, clarificînd circumstanțele. Dreapta cumpănă, concentrarea, focalizarea, peripatetica înțelepților, acestea formează centrul de greutate al frazei. Pe scurt? ”Atenție cum umblați, nu fiți stupizi, înțelegeți care este voia Domnului. Nu vă îmbătați! Fiți plini de Duh!”

Ce înseamnă din punctul de vedere al Apostolului a umbla cu atenție în drumul formării? Exploatează clipa la maxim, probabil o aluzie la horațianul carpe diem, (verbul a răs-cumpăra este construit cu preverb pentru a realiza intensivul – a negocia cu mare atenție) să poți deosebi voia divină, să-ți păstrezi sobrietatea comportamentală… Între temele stoice și epicuriene, seriozitatea purtării și bucuria de a trăi exprimată în cîntări, transpiră apelul foarte direct: nu fiți proști!

Da, este adevărat, Mîntuitorul ne-a poruncit să nu îl numim noi ”prost” pe aproapele, asta nu înseamnă că prostia nu există și că aproapele nu poate fi prost. Apostolul însă ne îndeamnă pe noi înșine, fără a ne mai gîndi la ce face aproapele, să ne ferim de prostie precum ne îndeamnă și Înțeleptul în Proverbe.

Ultima parte a pasajului este cea care m-a preocupat în ultimul timp. Trebuie să fiu atent la umblarea mea formativă în înțelepciune, decență, grija față de petrecerea timpului, sobrietate, toate acestea împletite cu bucuria exprimată prin cîntări, fără să lipsească mulțumirea. Dar un anumit tip de mulțumire, o mulțumire care nu dispare la ”bine și la rău, în sănătate și în boală, în sărăcie și în bogăție … ”, în toate circumstanțele și întotdeauna, oricînd, oriunde. Pasajul este în armonie cu cel din Filipeni, scris de același om, care ar fi avut toate motivele să fie frustrat: ”Bucurați-vă întotdeauna în Domnul, iarăși zic: bucurați-vă!”

Nu atitudinea de mulțumire este greu de înțeles aici, ci permanența ei. Nu așezarea în dispoziția de a fi recunoscător Domnului este dificilă, ci generalizarea.

Am predicat de multe ori din acest text și ne-am îndemnat unii pe ceilalți să fim mulțumitori și mulțumiți, dar, după ce am ajuns răstignit între perfuzii și monitoare mi-a fost foarte greu să mai găsesc motive de mulțumire.

Textul răspunde la multe întrebări: cui să mulțumești, pentru ce să mulțumești, cînd să mulțumești, dar este dificil de răspuns la întrebarea DE CE să mulțumești atunci cînd nu mai vezi motivele?

Pentru cel credincios mulțumirea nu este o dispoziție datorată bunelor circumstanțe, nu este un reflex instinctiv, ci este o poruncă. Răspunsul la De ce-ul mulțumirii este chiar în text. Dacă mulțumim pentru toate lucrurile lui Dumnezeu numit Tatăl de către Apostol, aceasta înseamă că Îl recunoaștem pe Acesta drept Părinte iubitor, Care ne dorește tot timpul binele, a Cărui voie este ”bună, plăcută și desăvîrșită” și care ne dă ”orice dar bun și desăvîrșit” ca Tată al luminilor (Iacov 1:17). De asemenea, mulțumim pentru toate lucrurile, întotdeauna, în orice situație, chiar și atunci cînd vin necazurile (pe care le privim ca o mare bucurie? Iacov 1:2-4) în numele lui Isus Cristos numit în text Domnul. Noi sîntem robi, El este Domn. Dacă vom fi pierdut ceva, dacă ni s-a stricat ceva, oricum nu ne va fi fost în proprietate, pentru că robii nu au proprietăți. Toate sînt ale Lui, inclusiv trupul nostru, care este luat în propritate prin Duhul.

De ce-ul mulțumirii se află în paternitatea Tatălui și domnia Fiului. Nemulțumirea acrită și continuă, revendicarea este a fiului risipitor înainte de risipirea averii și a fratelui acestuia, după întoarcerea risipitorului.

Cel care este mulțumit și bucuros în Domnul indiferent de circumstanțe se bucură de Tatăl, nu de darurile Tatălui, se bucură de Cristos, nu de binefacerile și de binecuvîntările de o vreme. Mulțumirea copilului de Dumnezeu și a celui care recunoaște domnia lui Cristos sînt semne ale înfierii și ale supunerii. Pe de altă parte, pururi-nesatisfăcutul, veșnic-supăratul, înciudatul paraponisit sînt înrudiți cu primul nemulțumit, Satana. El, fiind în primele rînduri în ceruri, dirijor al corurilor de slăvire a Fiului, a fost nemulțumitul mîndru, invidiosul pe Slava dată Fiului, căci mîndria și nemulțumirea sînt surori siameze, de nedespărțit. O omori pe una și moare și cealaltă. Mîndria nemulțumită i-a stat înaintea căderii. În felul acesta, prin nemulțumirea continuă ne înrudim cu Satana, în loc să fim parte din familia dumnezeiască.

Nemulțumitul patologic nu-și înțelege statutul de fiu alintat al Tatălui. Avem cea mai mare binecuvîntare posibilă, chiar dacă ne-ar lipsi toate celelalte. Sîntem înfiați în familia lui Dumnezeu, sîntem rude cu El, am intrat sub domnia lui Cristos și sîntem părtași firii dumnezeiești. Restul este preaplin în pahar, prea mult peste destul.

Raportarea către Dumnezeu ca Tată prin Domnul Isus Cristos ca robi, care am fost făcuți prieteni și apoi din prieteni am primit dreptul să ne numim copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:9) ne dă motive destule să fim exploziv de mulțumitori. Pierderile și necazurile de aici sînt nimic față de răsplata pusă înainte și față de slava viitoare. Cel mîntuit își trăiește prezentul privindu-l prin lentile escatologice și de aceea nu poate fi amărît, acrit, nemulțumit și supărat pe viață.

Iar dacă este careva numit creștin, dar este nemulțumit, acela nu-l cunoaște, prin Duhul, pe Dumnezeu ca Tată și nici pe Cristos ca Domn, și fără cunoașterea Treimii, nu sîntem mîntuiți, și, dacă nu sîntem mîntuiți, mergem în iad. Deci nemulțumitul merge în … iad.

Marius David Cruceru pentru Edictum Dei