Periculosul mers la biserică (2)

Mersul la biserică poate fi periculos și datorită superficialității noastre. Eclesiastul lansează în scrierea sa un avertisment care, în ciuda tuturor diferențelor dintre Vechiul și Noul Legământ, rămâne valabil: „Păzește-ți piciorul când intri în Casa lui Dumnezeu și apropie-te mai bine să asculți, decât să aduci jertfe nebunilor, căci ei nu știu că fac rău cu aceasta. Nu te grăbi să deschizi gura și să nu-ți rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer și tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe. (…) Dacă ai făcut o juruință lui Dumnezeu, nu zăbovi să o împlinești, căci Lui nu-i plac cei fără minte; de aceea, împlinește juruința pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nicio juruință decât să faci o juruință și să n-o împlinești. (…) Căci dacă este deșertăciune în mulțimea visurilor, nu mai puțin este și în mulțimea vorbelor; de aceea, teme-te de Dumnezeu” (Eclesiastul 5:1-2, 4-5, 7).

 

Atunci când mergea la închinare, învăluit de atmosfera sacră, mișcat de măreția locului, motivat de ritualurile care se desfășurau pe lângă el, închinătorul era supus riscului de a face jurăminte și promisiuni generoase, de a rosti cuvinte mari pe care, mai apoi, nu le putea împlini. Sau, uneori, chiar dacă avea putința, neglija jurămintele făcute, pentru că atmosfera care l-a determinat să le facă, se evaporase. Într-un astfel de context, Eclesiastul avertizează că vor exista consecințe, îndeamnă la teamă și, mai ales la tăcere. Dacă nu tăcere deplină, cuvinte puține!

 

Oare nu este acesta un avertisment pe care să îl luăm și noi în seamă? Cred că adeseori, în timpul închinării, facem promisiuni pe care nici nu le conștientizăm. De câte ori nu am cântat „Ție mă predau/ Ție mă predau/ Cu întreaga mea ființă/ Ție mă predau” dar nu am realizat ce spunem. Dar oare de câte ori nu am cântat doar cuvinte, cuvinte goale, în timp ce inima și mintea noastră erau departe: „Sfânt ești, sfânt ești, sfânt ești,/ Dumnezeu puternic!” De câte ori nu am cerut să ne fie iertate păcatele și primită pocăința, dar inima noastră nu era una zdrobită. De câte ori nu ne-am rugat și nu am cerut să vină vremuri de trezire, dar mintea noastră era la „target-urile” pe care voiam să le atingem săptămâna viitoare și nicidecum la Împărăția lui Dumnezeu. Am putea însă aminti și vorbele pe care ni le spunem unii altora. Oare aude Dumnezeu doar vorbele duhovnicești din sala de închinare sau și tonele de bârfe, critici și vorbe răutăcioase de pe holuri (colecția toamnă-iarnă) sau din curtea bisericii (colecția primăvară-vară)?

 

Da, mersul la biserică poate fi periculos și pentru că acolo spunem multe în rugăciune, cântare, în predicare…Poate fi vorba despre promisiuni sau, pur și simplu, despre cuvinte goale, rostite mecanic, rupte de realitatea interioară, de mintea și inima noastră. De ce este acest lucru periculos? Pentru că, spre deosebire de noi, Dumnezeu ia în serios cuvintele noastre! Domnul nostru ne spunea că „în ziua judecății, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit” (Matei 12:36). Cu atât mai mult, vom da socoteală de cuvintele multe dar necugetate pe care le-am rostit și le-am cântat în timp ce ne închinam, fără băgare de seamă. Da, Dumnezeu e „Tatăl nostru” și de aceea putem veni înaintea Lui cu cuvintele noastre, dar să nu uităm că El este „Tatăl nostru care este în ceruri.” „Dumnezeu este în ceruri, iar tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe!”, avertiza Eclesiastul (Eclesiastul 5:2).

 

Mersul la biserică este primejdios și datorită luptei spirituale în care suntem angrenați. Uneori avem impresia că, dacă nu spunem nimic și nu participăm activ în cadrul închinării, nu facem nici bine, dar…nici rău. Lucrurile nu stau însă tocmai așa. O inimă smerită, curată, sinceră, doritoare să se închine aduce binecuvântare chiar și atunci când pare să nu facă nimic. O inimă plină de răutate, care refuză pocăința, o inimă critică și acidă față de toți și față de tot ce se întâmplă, va afecta lucrarea și atmosfera bisericii. Acan (vezi Iosua 7) nu a sabotat lupta, dar a condus poporul la înfrângere și dezastru din pricina păcatului nemărturisit din viața lui.

 

Mai mult chiar, odată ce am ieșit de pe ușa bisericii, suntem responsabili cu răspândirea luminii pe care noi înșine am primit-o. „Voi însă sunteți o seminței aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina sa minunată” (1 Petru 2:9). Odată ce am ieșit pe ușa bisericii, există doar două opțiuni: „Oamenii vor vedea faptele noastre bune și vor slăvi pe Tatăl nostru care este în ceruri” (Matei 5:16) sau… „Numele lui Dumnezeu va fi hulit printre neamuri!” (Romani 2:24).

 

În concluzie, mersul la biserică este orice, dar nu o activitate neutră și inofensivă!