„Pace, soră!”/ „Pace frate!”-ce mai însemnă cuvintele pe care le rostim?

Cu altă ocazie, tot Domnul nostru vorbește despre prețul pe care trebuie plătit de ucenicii Săi, dar și despre răsplătirile pe care le vor primi. Faptul că Îl urmează pe El ar putea să îi plaseze pe aceștia în conflict chiar cu cei din familia lor. Lor, Hristos le promit o nouă familie. Iată cuvintele Lui: „Isus a răspuns: «Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat casă sau frați sau surori sau tată sau mamă sau nevastă sau copii sau holde pentru Evanghelie și să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, frați, surori, mame, copii și holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viața veșnică»” (Marcu 10:29-30).

Exact aceasta este experiența bisericii de la început. Apostolii Petru și Ioan sunt duși în fața bătrânilor iudeilor și interogați cu privire la minunea înfăptuită și mesajul proclamat. Audierile se finalizează cu amenințări. Deja, prigonirile prevestite de Hristos sosiseră, dar și prima parte a promisiunii, aceea legată de primirea unei familii, se împlinise, astfel că „după ce li s-a dat drumul, ei s-au dus la ai lor” (Faptele Apostolilor 5:23). Acest „ai lor” nu face referire la familia biologică, ci la biserică.

Odată ce se întoarce la Domnul și începe să proclame Evanghelia, apostolului Pavel i se trântesc în față multe uși. Ce har însă ca, în timp ce multe se trântesc, multe altele să se deschidă. Cât de emoționantă este scena descrisă în ultimul capitol al Faptelor Apostolilor. Pavel ajunge la Roma în postura umilitoare a întemnițatului, dar frații îi rămân aproape: „Din Roma ne-au ieșit înainte, până la „Forul lui Apiu” și până la „Cele trei cârciumi”, frații care auziseră despre noi. Când i-a văzut, Pavel a mulțumit lui Dumnezeu și s-a îmbărbătat” (Faptele Apostolilor 28:15). Cât de înduioșătoare este și observația apostolului Pavel din Romani 16:13, un capitol peste care mereu trecem prea în fugă: „Spuneți sănătate lui Ruf, cel ales în Domnul și mamei lui, care s-a arătat și mama mea” (Romani 16:13).

Da, sângele lui Hristos ne împacă cu Dumnezeu Tatăl, dar mai mult chiar, sângele lui topește ura și resentimentele pe care le avem unii față de alții. Sfințiți prin acest sânge, suntem uniți de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu care face din noi trupul lui Hristos pe pământ. După acest scurt periplu biblic, să ne întoarcem la noi, la zilele și la bisericile noastre.

În mediul evanghelic, în conformitate cu cele prezentate mai sus, ne-am obișnuit să ne adresăm unul altuia cu „frate” și „soră”. Ce mai înseamnă asta pentru noi? Îmi este teamă că, în cele mai multe situații, nu e nimic mai mult decât o simplă formulă de politețe. Formularea exprimă o realitate glorioasă, dar, în cele mai multe cazuri, netrăită. Problemele sunt însă mai adânci, pentru că unii dintre cei mai înverșunați utilizatori ai acestui mod de adresare, la care nu ar renunța nici în ruptul capului, sunt cei mai înverșunați în ura și animozitatea lor față de cei pe care îi numesc cu o consecvență neclintită „frați și surori”. Nu, nu am obiecții față de acest mod de adresare. Consider însă că este deprimant modul cum fondul a fost îndepărtat și am rămas, oare a câta oară?, doar cu forma. „Soră” și „frate” au rămas doar un capac frumos ornat, cu o cruce mare în vârf, pe care îl așezăm cu grijă, în fiecare duminică, peste invidiile, bârfele, răutățile și răzbunările noastre.

Să fim cu luare aminte! Prea adeseori, am ajuns în situația de a ne rezema pe un limbaj bisericesc foarte bine pus la punct. Am ajuns în situația de a ne mângâia cu formulările bisericești corecte. Limbajul corect însă nu ne face mai puțin lumești, așa cum îi avertiza apostolul Pavel pe corinteni: „Pentru că tot lumești sunteți. Într-adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri și dezbinări, nu sunteți voi lumești și nu trăiți voi în felul celorlalți oameni” (1 Corinteni 3:3). Și noi suntem mândri (?) că suntem diferiți de lume. Dar suntem?

Nu cred că soluția este renunțarea la această formulare, deși, în multe situații, aceasta ar însemna a păși în adevăr. Cred însă că cel mai potrivit lucru ar fi să umplem din nou acest mod de adresare cu conținut. Va fi ușor? Nicidecum! Posibil? Doar prin harul și lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu! Iată însă câteva sugestii:

Rupe lanțul bârfei și al vorbirii de rău. Bârfa ține de inima noastră decăzută care se delectează în inferioritatea morală a celuilalt și face o misiune din răspândirea (mai nou chiar mediatizarea!) ei. Bârfa este o boală care a pătruns până la fibra comunităților evanghelice. Alege să ieși din jocul acesta.

Luptă-te cu atitudinea de invidie din inima ta. Este bine știut că invidia este un păcat perfid, iar ceea ce îl face atât de perfid este tocmai faptul că se manifestă între frați. Nu voi invidia un străin pe care nu îl cunosc, cu care nu am nimic de împărțit, dar voi fi ros de invidie atunci când voi privi la bunăstarea fratelui meu.

Abandonează jocurile de politică bisericească.

Ce putem face pozitiv? Înlocuiește bârfa cu încurajarea sau, la nevoie, cu mustrarea sinceră. Înlocuiește invidia cu o manifestare sinceră a dragostei. Înlocuiește jocurile de politică bisericească cu o implicare sinceră în slujirile bisericii. Și, foarte important, caută să fii mai autentic!

A fi parte din familia bisericii, a avea atât de mulți frați și surori, este o binecuvântare imensă. De ce ne încăpățânăm, oare, să facem din această realitate un chin? Chemarea e să dăm valoare și conținut limbajului nostru: „Pace!” să însemne „pace!”, iar „frate” și „soră” să însemne o familie!