După întuneric, lumină!-meditație din 2 Împărați 25

Ierusalimul este asediat de oștirea babiloniană, timp de doi ani. Textul nu ne descrie ororile dinlăuntrul cetății, orori care însoțesc întotdeauna asedierea unei cetăți. Naratorul spune doar că „era mare foamete în cetate și nu era pâine pentru poporul țării” (v. 3). Privind la dezastrul descris în 2 Împărați 6:24-33, putem întrezări proporția tragediei.

În cele din urmă, Ierusalimul cedează, iar oamenii de război, împăratul și fiii lui încearcă să scape. Încercarea este inutilă. Sunt prinși în câmpia Ierihonului. Zedechia și fiii lui sunt duși în fața împăratului Babilonului care rostește o aspră judecată asupra lor. Acesta îi mai îngăduie lui Zedechia să vadă lumina zilei doar preț de câteva clipe: atât cât era nevoie ca înjunghierea fiilor lui să i se fixeze în memorie. Sunt ultimele imagini pe care Zedechia le vede…Apoi, lui Zedechia i se scot ochii. Legat cu lanțul de aramă al robiei, începe amarul drum al exilului.

Cel puțin, Zedechia nu va mai fi martor la scenele cumplite ale nimicirii Ierusalimului: zidurile cetății sunt dărâmate; templul este ars, iar marele preot și asistenții lui uciși; aceeași soartă o au funcționarii și toate clădirile cu o oarecare însemnătate, din Ierusalim.

Naratorului nu îi mai rămâne decât să concluzioneze cu amar: „Astfel a fost dus în robie Iuda, departe de țara lui” (v. 21b). Cum trebuie să fi resimțit tragedia poporul care atunci când privea la Ierusalim și la Sion, cetățuia lui David spunea: „Frumoasă înălțime, bucuria întregului pământ este Muntele Sionului! (…) Căci iată împărații se adunaseră;/ doar au trecut împreună,/ au privit-o, au înlemnit,/ s-au temut și au luat-o la fugă./ I-a apucat un tremur acolo, / ca durerea unei femei la facere” (Psalmul 48:2a, 4-6). De data aceasta nu „au înlemnit” împărații, ci poporul! Poporul este cel care a încercat să o ia la fugă.

Iată câteva concluzii pe care le putem extrage, privind la acest capitol:

În primul rând, există perioade istorice când răul capătă proporții colosale. Pare că Nebucadnețar, stăpânul celui mai mare imperiu al vremii și conducătorul celei mai puternice armate, face tot ce vrea. Contextul biblic mai larg însă ne arată că, în ultimă instanță, Nebucadnețar face tot ce vrea Dumnezeu. Nebucadnețar privește (așa cum o făcuseră și împărații asirieni înaintea sa!) la popoarele cucerite și la împărații lor, ca la niște pioni așezați pe tabla lui de șah. Nu realizează însă că el este un pion pe o tablă de șah mult mai mare. Să ascultăm cuvintele profetului Isaia: „El [Dumnezeu] șade deasupra cercului pământului și locuitorii lui sunt ca niște lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o mahramă subțire și le lățește ca un cort, ca să locuiască în el. El preface într-o nimica pe voievozi și face o nimica din judecătorii pământului. De abia sunt sădiți, de abia sunt semănați, de abia li s-a înrădăcinat tulpina în pământ; și El suflă peste ei de se usucă și un vârtej îi ia ca niște paie” (Isaia 40:22-24).

În al doilea rând, să înțelegem că, uneori, Dumnezeu folosește răul și pe cei răi, ca o formă de judecată asupra poporului său, necredincios. Evident, nici Nebucadnețar, nici oamenii lui nu pătrund această realitate. Aceștia se cred atotputernici, dar sunt, la rândul lor, smeriți. Era greu de crezut, ba chiar greu de conceput, cum ar putea că Dumnezeu să Își lase cetatea, împăratul, ba chiar templul, altarul și preoții pe mâna vrăjmașilor…Tocmai elementele acestea au oferit evreilor o falsă siguranță. Aceștia au socotit că prezența templului în mijlocul cetății e suficientă pentru a le garanta protecția. În toată această vreme, profeții i-au avertizat că nimic nu poate înlocui o pocăință și o întoarcere autentică la Domnul.

Iată o realitate de care ar trebui să ținem seama și noi, în vremurile tulburi pe care le trăim. Evreii refuzau să creadă că ei, care au legea, templul, legământul davidic, vor fi dați în mâna neamurilor nelegiuite care nu aveau parte nici de revelație, nici de jertfe, nici de legăminte. În ciuda convingerilor lor adânc înrădăcinate, tocmai lucrul acesta de neconceput se întâmplă. Gândirea lor se aseamănă foarte puternic cu gândirea pe o avem noi, cei care ne socotim o „civilizație creștină.” Chiar ar fi posibil ca Dumnezeu să îngăduie să ne prăbușim în fața unora care nu Îl cunosc și care, posibil, din punct de vedere moral sunt mai răi ca noi? Greu de înțeles, greu de acceptat, dar posibil. Să ne reamintim că, în vremea lui, Habacuc se lupta cu aceleași dileme.

În al treilea rând, este uimitor modul cum omul se încăpățânează în împietrirea lui, până în ultima secundă. Prin profeții Săi, Domnul își avertizase poporul cu privire la ceea ce urmează să se întâmple, dacă aceștia refuză pocăință. Poporul disprețuiește mesajul și mesagerii, ba chiar îi persecută pe o parte dintre ei. Odată cu căderea finală a Ierusalimului, descrisă în 2 Împărați 25, se dovedește că profeții au avut dreptate. Acum (vezi și finalul cărții profetului Ieremia), celor care rămân în țară, li se cere să se supună împăratului Babilonului și lui Ghedalia, guvernatorul pe care acesta îl numește. Nu se întâmplă așa: „Dar în luna a șaptea, Ismael, fiul lui Netania, fiul lui Elișama, din neamul împărătesc, a venit, însoțit de zece oameni și au lovit de moarte pe Ghedalia, ca și pe iudeii și pe haldeii care erau cu el la Mițpa” (v. 25). Aduce acest gest necugetat vreo ușurare în starea lor? Nicidecum! În loc să rămână liniștiți în țară, aceștia sunt nevoiți să aleagă, la rândul lor, calea exilului: „S-au sculat și au plecat în Egipt, pentru că le era frică de haldei” (v. 26).

Episodul acesta dovedește, cu asupra de măsură, că rebeliunea este lipită de inima omului. Evreii refuză supunerea față de Domnul nu doar în vremurile în care le merge bine, iar judecata pare departe, ci tocmai după consumarea celei mai teribile judecăți. Rebeliunea inimii îi împinge la fapte necugetate, iraționale…Gestul lui Ismael, fiul Netania, ne amintește, din nou, cât de înșelătoare, încăpățânată și împietrită este inima umană.

După cum spuneam la început, întunericul este total. Orice fărâmă de nădejde pare pierdută și risipită. Cuvintele rostite de profetul Isaia cu mult timp înainte se împlinesc în toată grozăvia lor: „«La lege și la mărturie!» Căci dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta. El va pribegi prin țară, apăsat și flămând și, când îi va fi foame, se va mânia și va huli pe Împăratul și Dumnezeul lui. Apoi, fie că va ridica ochii în sus, fie că se va uita spre pământ, iată, nu va fi decât negură, nevoie neagră și se va vedea izgonit în întuneric beznă” (Isaia 8:19-22).

Dumnezeu nu spusese însă ultimul cuvânt. În odaia întunecată, în care nu mai pătrunde niciun strop de lumină, iar atmosfera pare sufocantă, ușa este crăpată și o timidă rază pătrunde: „În al treizeci și șaptelea an al robiei lui Ioiachin, împăratul lui Iuda, în a douăzeci și șaptea zi a lunii a douăsprezecea, Evil-Merodac, împăratul Babilonului, în cel dintâi an al domniei lui, a înălțat capul lui Ioiachin, împăratul lui Iuda și l-a scos din temniță. I-a vorbit cu bunătate și a pus scaunul lui de domnie mai presus de scaunul de domnie al împăraților care erau cu el în Babilon. I-a schimbat hainele de temniță și Ioiachin a mâncat totdeauna la masa lui, în tot timpul vieții lui. Împăratul i-a îngrijit necurat de hrana de toate zilele, în tot timpul vieții lui” (v. 27-30). Ghiocelul care își înalță capul din zăpadă nu este decât un timid, dar sigur vestitor al primăverii.

În cele din urmă, nici profetul Isaia nu rămâne la întunericul beznă: „Totuși”, va spune el, „întunericul nu va împărăți veșnic pe pământul pe care acum este necaz…” (Isaia 9:1). Oricât de întunecate ar fi vremurile, Învierea lui Hristos a forțat, a zdrobit poarta întunericului. De atunci, raza speranței se odihnește mereu peste lumea noastră și, oricât de întunecate ar fi vremurile, știm că aceasta va deveni un ocean de lumină care va inunda, la final, lumea. Pentru că recent am aniversat reforma protestantă, e bine să ne amintim unul dintre motto-urile ei: „Post tenebras lux!”