Merită să apărăm adevărul?

De altfel, adevărurile centrale ale Scripturii sunt întotdeauna sub atac. Biblia însăși învață clar că principalul câmp de bătălie unde Satana își poartă lupta cosmică împotriva lui Dumnezeu este ideologic. Cu alte cuvinte, războiul spiritual în care este angajat fiecare creștin este, în primul rând, un conflict între adevăr și eroare, nu doar o competiție între fapte bune și rele. Scopul principal al strategiei lui Satana este să aducă confuzie, să nege și să corupă adevărul cu cât mai multe minciuni posibile, ceea ce înseamnă că lupta pentru adevăr este foarte serioasă. Capacitatea de a distinge între doctrina sănătoasă și erezie ar trebui să fie una dintre prioritățile fiecărui creștin – la fel și apărarea adevărului împotriva învățăturilor false.

Dacă iei o astfel de poziție astăzi, vei fi mustrat de o mulțime de voci care îți vor spune că ești deplasat și că ar trebui să taci. Ei insistă că metafora „războiului” pur și simplu nu funcționează într-o cultură postmodernă. Epistemologiile postmoderne încep și se termină cu presupoziția că orice întrebare despre ceea ce este adevărat sau fals este pur academică. Diferențele noastre sunt în cele din urmă triviale. Singurul lucru care nu este trivial este tonul discuției noastre. Orice indiciu de militantism este considerat nepotrivit în aceste vremuri sofisticate.

A lua o poziție pentru adevăr era la fel de nepopular și în primul secol. Dar asta nu i-a oprit pe apostoli să confrunte eroarea în mod direct.

De exemplu, apostolul Pavel era cu siguranță corect față de oponenții săi în sensul că nu a denaturat niciodată ceea ce învățau sau nu a mințit despre ei. Dar Pavel recunoștea clar erorile lor și le eticheta corespunzător. Spunea adevărul. În stilul său de învățare de zi cu zi, Pavel spunea adevărul cu blândețea și răbdarea unui tată iubitor. Dar atunci când circumstanțele necesitau un tip de sinceritate mai aspru, Pavel putea vorbi foarte direct – uneori chiar cu sarcasm crud (1 Corinteni 4:8-10). La fel ca Ilie (1 Împărați 18:27), Ioan Botezătorul (Matei 3:7-10) și chiar Isus (Matei 23:24), putea folosi deriziunea în mod eficient și adecvat pentru a evidenția ridicolul unei erori grave (Galateni 5:12). Era un „răsturnător de idoli sacri” în stilul lui Moise sau Neemia.

Pavel nu părea să sufere de aceeași anxietate scrupuloasă care îi face pe atât de mulți oameni de azi să ascundă fiecare eroare cât mai mult posibil; să acorde până și celor mai grosolani învățători falși beneficiul oricărui dubiu; și să atribuie cele mai bune intenții chiar și celor mai de seamă eretici. Ideea apostolului despre „blândețe” nu era genul de binefacere falsă și politețe artificială pe care oamenii de azi o consideră uneori adevărata esență a bunătății. Niciodată nu-l vedem pe Pavel invitându-i pe învățătorii falși sau pe diletanții religioși la un dialog, și nici nu a aprobat această strategie, chiar și atunci când cineva de statura lui Petru a cedat fricii de ceea ce ar putea crede alții și a arătat un respect necuvenit față de învățătorii falși (Galateni 2:11-14).

Pavel a înțeles că adevărul merită să fie apărat. El a luptat pentru adevăr chiar și atunci când era nepopular să o facă.

Articol scris de MacArthur

https://www.gty.org/library/articles/A383/is-truth-worth-fighting-for