Crizele reformei ecleziale

O primă manifestare a crizei se vede în reforma-mereu-întârziată. Această criză este asociată cu „auto-referențialitatea” bisericii, cu impulsul bisericii de a trăi prin sine și pentru sine. Este vorba de un ermetism eclezial, caracterizat de o distanțare abruptă de polis, situație în care „sarea” se izolează de mâncare, iar „lumina” este vârâtă sub obroc. Biserica își asumă radical statutul supra-mundan de organism „străin și călător”, ignorând, nerealist, viețuirea sa în lume. Contrastul cu lumea devine un imperativ categoric, astfel că totul ce este lumesc este respins de biserică „la pachet”, refuzându-se orice fel de dialog axiologic, cultural, estetic etc.

Motivele respingerii sunt multe – de la temeri identitare, la autosuficiență cognitivă,  strategii de control și altele. Unele au un grad rezonabil de legitimitate, cum ar fi, de pildă, problema identitară. Într-adevăr, o reformă „neghidată” este un precursor al disoluției ecleziale. Altele sunt pure mârlănii. Autosuficiența este grobiană prin definiție, iar dorințele de manipulare și control din partea unor lideri religioși sunt de-a dreptul patologice. Un om care trăiește „cu capul pe umeri”, afirmativ, este mult mai greu de controlat decât cineva care se construiește pe sine printr-o continuă via negativa. Ermetismul socio-cultural este o categorie a des-ființării, iar cei prinși în această mreajă sunt ușor manipulabili. Aceasta este rețeta tipic-sectară.

Problema cu bisericile prinse în criza reformei-mereu-întârziate este aceea că ele devin mlaștini ale inautenticității. Se pendulează schizofrenic între omul-din-societate și omul-din-biserică pe fondul (meta)narativ al legalismului, cu rol absolut necesar pentru atenuarea disonanței cognitive cauzată de co-existența celor doi „oameni”. Într-un final, inerția socială își spune cuvântul, iar biserica se reformează, cu întârziere generațională. Deși reformată, biserica este din nou în contrast cu lumea, care se încăpățânează să fie în mișcare!

O altă manifestare a crizei se găsește la polul opus, în reforma-mereu-grăbită. Aici îi găsim pe temerarii reformei, spirite libere și zburdalnice, care se aruncă rebel în apele schimbării, convinși fiind că totul se „negociază” socio-cultural. Dacă societatea este „lichidă” (Zygmunt Bauman) de ce nu poate fi și biserica astfel? În orizontul acestui tip de „reformă” se recomandă adoptarea unui limbaj și chiar a unei metafizici de tip relativist care să permită schimbări doctrinare (!) și practice, fără drept de apel.

Motivele ce duc la o astfel de reformă derivă, în general, din caracterul reacționar față de reforma-mereu-întârziată, din strategia de supraviețuire culturală a bisericii (Chantal Delsol), din refuzul de a plăti prețul uceniciei sau combinații ale acestora. Problema cu acest tip de schimbare este că propune o reformă fără „chip”, fără zenituri absolute. Operează cu un „pachet axiologic” preferențial, în măsura în care acesta este în acord valorile „respectabile” din societate. Teologia este supusă culturii și emulează spiritul ei, iar aserțiunile „contondente” ale Scripturii sunt fie ignorate, fie redefinite în stil postmodernist. Cei care adoptă reforma-mereu-grăbită se „topesc”, iar problema cu lichidele este că, într-un final, ele se evaporă.

Cred că ieșirea din criză se face doar printr-o reformă-ghidată-și-sincronizată. Sigur, după cum intuiți, indic o cale de mijloc, neîmbrățișată de cei seduși de teritoriile extremelor. Deși ecclesia semper reformanda (Jodocus van Lodenstein) face apel la schimbarea continuă a inimii, la o metamorfoză a interiorităților noastre, cred că este vizată și suprafața de contact „cu lumea”. Ca martor christic în societate, Biserica trebuie să fie la locul și la timpul potrivit, asemenea martorilor oculari. Or, acest sincron eclezial-societal presupune capacitatea bisericii de a fi într-un dialog constructiv cu societatea, de a-și calibra mesajul și metodele, de a fi vie, integră și mărturisitoare. Presupune ieșirea din auto-referențialitate și viețuirea la intersecția a doi vectori, unul vertical și altul orizontal. Cel vertical este însuși Capul bisericii, Hristos, iar cel orizontal este lumea din care  „nu suntem luați, dar de care suntem păziți” (Ioan 17:15).

În calitate de „Cap”, Hristos își ghidează și își grădinărește valoric biserica, refuzând „lichiditatea” societății contemporane. Având „Cap”, biserica are și coloană, are verticalitate, mesaj, opinii tari, absoluturi, toate sola Scriptura. Având „mădulare” biserica „pune mâna” pe lume, fără teama paranoică de contagiune. Această „atingere” are însă mereu nevoie de o bună calibrare, după ghidajul christic și după nevoile concrete ale lumii în care trăim. Reforma nu înseamnă, deci, nici încremenire în trecut, nici topire în mentalitatea lumii. Adevărata reformă are loc atunci când biserica este „mâna” lui Hristos, cu care El atinge lumea.

Costel Ghioancă, pentru Edictum Dei