Rugăciunea unui om urmărit

Diavolul a crezut că da. Ca răspuns lui Dumnezeu care îl sărbătoarea pe Iov, Satana zâmbește batjocoritor,

 

 „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?  Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui acoperă ţara. Dar întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de tot ce are şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă.” Iov 1:9-11

 

Cu alte cuvinte, prosperitatea îl ajută să fie neprihănit. Acest spirit întortocheat este întotdeauna neîncrezător în privința integrității. Ceea ce urmează va dezvălui spiritul; presiunea va scoate la iveală esența.

 

Prădătorii și prada

 

David a fost un om pus sub presiune în mod repetat de-a lungul vieții sale – și suntem recunoscători. Psalmii săi curg ca cel mai dulce vin stors în condiții de adversitate. Pe măsură ce explorăm (fără voia noastră) suferința și rătăcim prin nopți de nesiguranță, oriunde mergem pare să găsim inscripția: Aici a stat David. Călătoriți în valea morții, în disperare totală, în conflicte sufletești și cu Satana – acolo așteaptă el să ne cânte durerile, să ne numească întristările și să ne îndrepte spre lumina speranței în Dumnezeu. Muzica sa l-a alinat pe chinuitul Saul și pe mulți Sauli de atunci.

 

Psalmul 27 este un alt psalm scris în momente dificile, de suferință. Circumstanțele exacte rămân neclare; tot ce știm este că vulturii se învârteau deasupra lui; că era urmărit.

 

Când înaintează cei răi împotriva mea,

ca să-mi mănânce carnea,

tocmai ei – prigonitorii şi vrăjmaşii mei –

se clatină şi cad.

Chiar o oştire de ar tăbărî împotriva mea,

inima mea tot nu s-ar teme.

Chiar război de s-ar ridica împotriva mea,

tot plin de încredere aş fi.

Psalmul 27:2-3

 

Știe că oamenii vor să îl ucidă. Dacă scrie aceste rânduri în timp ce fuge de regele Saul, adversarii săi sunt într-adevăr puternici. Dacă scrie aceste rânduri mai târziu, ca rege, știe că oamenii ar călca peste cadavrul său pentru a-i lua coroana. Își imaginează adversarii ca pe niște uriași, canibali: „când răufăcătorii mă asaltează pentru a-mi mânca carnea . . .” Acești oameni sunt fiare, ce stau la pândă cu dinții scoși.

 

Ce reiese din omul interior? O credință sfidătoare în Dumnezeu. „Domnul este lumina mea și mântuirea mea; de cine să mă tem? Domnul este fortăreața vieții mele; de cine să-mi fie frică?” (Psalmul 27:1) Iată-l pe păstorul care l-a înfruntat pe prădătorul din Gat și s-a întors cu capul dușmanului. Și cu duhoarea grea a morții suflându-i în ceafă, scrie în continuare versetul vieții sale. În timp ce câinii negri îl urmăresc, ce om iese din adâncuri? Un închinător.

 

Un singur lucru cer

 

Simțiți cât de supranatural este acest lucru: în timp ce vrajmasii îl pândesc, dorința lui David, pasiunea lui mistuitoare este să fie departe, cu Dumnezeul său. Câinii de vânătoare se adună la copacul său, dar îl văd privind spre ramurile mai înalte, dorind să fie mai aproape de ceruri.

 

Un lucru cer de la Domnul

şi-l doresc fierbinte:

aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa Domnului,

ca să privesc frumuseţea Domnului

şi să mă minunez de Templul Lui.

Psalmul 27:4

 

Când frica își arăta zâmbetul strâmb, el tânjea să privească frumusețea Dumnezeului său. Aici nu găsim un ateu în vizuină, nici măcar un simplu monoteist, ci un iubitor de Dumnezeu a cărui minte, chiar și în acest coșmar, visa cu ochii deschiși să-L vadă pe Rege în frumusețea Sa. După cum scrie Charles Spurgeon: „În circumstanțele dureroase ale lui David, ne-am fi așteptat ca el să dorească odihnă, siguranță și o mie de alte lucruri bune, dar nu, el și-a îndreptat inima spre ceea ce e cel mai de valoare, iar toate celelalte sunt lipsite de importanță.”

 

În timp ce propria sa viață este în joc, el ne învață despre ce este viața noastră. Pe măsură ce Dumnezeu îl cerne, nisipul trece prin sită și rămâne o bijuterie. El tânjește „să se bucure de prezența constantă a lui Dumnezeu,” comentează Derek Kidner.

Observați unicitatea scopului (un singur lucru) – cel mai bun răspuns la temerile care ne distrag atenția (1-3) – și prioritățile din cadrul acestui scop: a privi și a cerceta; o preocupare pentru Persoana lui Dumnezeu și voința Sa. Aceasta este esența închinării; într-adevăr, a uceniciei (Psalmi 1-72, 138).

 

Să locuiască cu Dumnezeu toate zilele vieții sale, să vadă ceva – să vadă pe Cineva – „să privească frumusețea Domnului” și să vorbească cu El în palatul Său – iată esența vieții pentru el. Viața nu era despre domnie, despre uciderea uriașilor, căsătorie și copii, bogății, mâncare, băutură sau petreceri – continuitatea acestor lucruri nu era singura lui dorință. Închinarea a fost. În timp ce oamenii răi iau cordonul de argint, el, la fel ca Maria mai târziu, alege partea bună care nu-i poate fi luată: să stea la picioarele Domnului său.

 

Majoritatea dintre noi nu vom avea niciodată oameni care să încerce să ne ia viața. Dar putem învăța prioritatea închinării din situațiile grele prin care a trecut David. Întorcându-ne la diferitele comploturi în jurul vieții lui David – viața lui atârnând în balanță, imaginea lui pe tabla de săgeți – găsim un om nu numai după inima lui Dumnezeu, ci după Dumnezeu însuși. David, un om care caută chipul lui Dumnezeu, a fost aici.

 

Chemarea din spatele căutării noastre

 

Sunt convins de singularitatea cererii lui David și mă minunez de circumstanțele în care a apărut. Când i s-a oferit un singur lucru, Solomon a cerut înțelepciune; David, la fel ca Moise, a cerut să vadă fața lui Dumnezeu. Dar eu? În timp ce îmi analizez viața, care este singurul lucru pe care îl caut? Este acela de a vedea măreția Dumnezeului meu în toate zilele vieții mele? Oare dorințele mele ajung atât de sus?

 

Inima mea călduță se încălzește descoperind că această viziune care aduce fericirea eternă nu este doar dorința omului, ci dorința lui Dumnezeu pentru om. Obsesia lui David de a-L vedea pe Dumnezeu era în concordanță cu porunca Lui. Mai târziu, în Psalmi, David va cânta acest mister:

Inima îmi zice din partea Ta: „Caută Faţa Mea!”
Şi Faţa Ta, Doamne, o caut! Nu-mi ascunde Faţa Ta,
nu îndepărta cu mânie pe robul Tău!
Tu eşti ajutorul meu, nu mă lăsa,
nu mă părăsi, Dumnezeul mântuirii mele! Psalmul 27:8-9

Dincolo de cererea noastră se află întotdeauna porunca Lui: „Căutați fața mea.” Creștinismul nu se referă la faptul că noi urcăm la zei și le invadăm raiul, ci la faptul că Dumnezeu coboară la noi și ni-l dăruiește pe al Său. Ceea ce înseamnă că nu noi Îl convingem să fie văzut; El ne convinge pe noi să vedem. Și cu ce preț își prezintă argumentul. Când a intervenit Isus cu cea mai mare ardoare pentru singura cerere a lui David în numele nostru? În ajunul obținerii ei pe cruce: „Tată, doresc ca și ei, pe care Mi i-ai dat, să fie cu Mine acolo unde sunt Eu, ca să vadă slava pe care Mi-ai dat-o, pentru că M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24).

Isus Cristos, fiul lui David și dorința lui David, ne oferă mai mult decât un psalm sau compasiune în momentele noastre cele mai întunecate. El se oferă pe Sine. În timp ce ne zbatem în disperare, El nu doar ne îndrumă spre Dumnezeu, ci locuiește printre noi ca Dumnezeu.

„Creștinismul nu înseamnă că noi urcăm la zei și invadăm raiul, ci că Dumnezeu coboară la noi și ne dă raiul.”

 

Și cumva, și El a fost vânat. Satana a protestat față de El: „Se teme de Dumnezeu fără motiv?” Armatele de oameni L-au arestat noaptea, L-au batjocorit, L-au biciuit și L-au răstignit. L-au asaltat pentru a-I mânca carnea. Taurii tari ai Ierusalimului L-au înconjurat; și-au deschis larg gura asupra Lui ca un leu răpitor (Psalmul 22:12-13). Și cine era El atunci, zdrobit în teascul de vin al mâniei Tatălui? „Tată, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23:34). Sub miezul nopții mâniei lui Dumnezeu, în valea morții a doua, vezi înscris pe un copac: Fiul lui Dumnezeu, fiul lui David, a fost aici.

 

Și a fost acolo, creștinule, pentru ca noi să putem fi acolo unde este El, pentru a contempla gloria Lui pentru totdeauna.

 

Îl vom vedea

 

O, sfinte, Îl vei vedea în curând. Cum să așteptăm atunci? Fă rugăciunea lui David rugăciunea ta, pentru ca atunci când Îl vei vedea să ai încredere în fața Lui și să nu te rușinezi la venirea Lui (1 Ioan 2:28). Imaginați-vă această venire. Vederea Lui nu doar va binecuvânta, ci va înfrumuseța; veți fi ca El, pentru că „Îl veți vedea așa cum este” (1 Ioan 3:2). Iar noi Îl vom vedea așa cum este, nu cum a fost odată în agonia Sa. Lăsați-l pe prințul predicatorilor să vă încălzească inima: 

 

Îl vom vedea, nu cu o trestie în mână, ci ținând un sceptru de aur. Îl vom vedea, nu batjocorit, scuipat și insultat, nu os din osul nostru, în toate chinurile, suferințele și necazurile noastre; ci Îl vom vedea înălțat; nu-L vom mai vedea pe Cristos omul durerilor, cunoștința durerii, ci pe Cristos Omul-Dumnezeu, strălucind de splendoare, strălucind de lumină, îmbrăcat cu curcubee, încins cu nori, învelit în fulgere, încoronat cu stele, soarele sub picioarele Sale.

 

Doamne, Dumnezeul nostru, strălucirea cerului și dorința noastră, un singur lucru îți cerem și un singur lucru vom căuta: să locuim în împărăția Ta în toate zilele vieții noastre, să privim frumusețea Ta și să Te întrebăm într-o lume refăcută. Când inimile noastre sunt acum încercate și zdrobite, fie ca ceea ce iese să fie un cântec care imploră să vedem mai mult, care imploră să vedem, în cele din urmă și pentru totdeauna, fața Ta, descoperită, dar nu nerecunoscută – fața Ta, un rai al frumuseții și frumusețea raiului.