Pilda fiului ars

Într-un mare oraş trăia un tată împreună cu fiul său. Tatăl îşi iubea fiul ca pe lumina ochilor lui, tot aşa cum îi iubeşte Dumnezeu pe oameni. Ar fi făcut orice pentru el, până acolo încât şi-ar fi dat viaţa de dragul lui. Fiul era foarte frumos, iar tatăl era deosebit de iubitor.

La început, fiul îşi respecta tatăl şi se străduia să îi urmeze sfaturile. Însă, crescând, a început să se revolte. Cu timpul, fiul a intrat în tot felul de anturaje periculoase, iar viaţa lui a cunoscut o degradare profundă şi rapidă. Împreună cu alţi băieţi din oraş a început să se drogheze și să ducă o viață mizeră. Foloseau pentru „plăcerea” aceasta o clădire părăsită, de la marginea oraşului. Într-una din zile, tulburați de halucinații, s-au jucat cu focul. Incendiul izbucnit a fost unul extrem de violent. Printr-o minune, copilul acesta a supravieţuit. Însă arsurile produse au fost de o gravitate rar întâlnită. Peste 90% din corpul lui a fost ars în profunzime. Faţa lui frumoasă era acum complet distrusă. Până şi ochii i-au fost arşi, astfel încât şi-a pierdut aproape complet vederea.

Deşi a supravieţuit incendiului, viaţa lui atârna de un fir de aţă. După multe luni de spitalizare, a fost cât de cât stabilizat, însă înfăţişarea lui era respingătoare. Dar tatăl lui nu l-a părăsit nicio clipă. Cumva, iubirea tatălui parcă a devenit şi mai profundă. Îl lua deseori în braţe şi îl mângâia. Se uita la el şi-i spunea : „frumosul lui tata”. Când fiul auzea aceste cuvinte izbucnea în lacrimi: „cum, tată, poţi să spui că sunt frumos?  Deşi nu pot vedea clar, eu ştiu că sunt urât”. Oamenii din oraş ajunseseră să spună că tatăl  „şi-a pierdut minţile”. Toţi ştiau – căci veştile circulă repede – că tatăl se uita cu drag la fiul său desfigurat ca la cel mai frumos copil din lume. Li se părea ciudat ca tatăl să-i spună fiului „frumosul lui tata”. Și-ar fi dorit ca această nebunie să înceteze, iar tatăl să accepte realitatea. Dar cine poate impune iubirii cum şi ce anume să vorbească ?

Cu toate acestea, ceea ce nu ştiau ei – cu excepţia câtorva cunoscători – era faptul că tatăl acela nu era nimeni altul decât cel mai mare chirurg plastician din lume. Efectiv putea face minuni. Era inventatorul unor proceduri chirurgicale pe care doar el le cunoştea. Văzându-şi fiul în starea în care era, un plan s-a născut în mintea lui: „ îi voi reface fața; îl voi reabilita complet; voi face din el cel mai frumos om din lume”. Planul părea imposibil. Toţi cei ce au aflat ce vrea să facă au spus că aşa ceva nu va putea fi realizat niciodată. Însă tatăl şi-a chemat fiul şi i-a spus : „dragul lui tata, voi face din tine cel mai frumos copil. Vor trece ani în care nu vom vedea aproape nicio evoluţie. Dar, în cele din urmă, metodele mele vor da rod, iar tu, frumosul lui tata, vei deveni cel mai frumos om din lume”. Şi fiul a acceptat.

La început, procedurile au fost extrem de dureroase. Ulterior, fiul s-a mai obişnuit cu durerea. Au fost mulţi ani de suferinţă şi de dezamăgire, dar au fost şi momente de bucurie, căci la un moment dat, faţa lui distrusă a început să prindă contur, iar starea lui generală s-a îmbunătăţit. Tatăl i-a recreat tot corpul ars. Şi parcă tot ce recrea iubitorul tată era mai bun decât ce avusese el înainte. Şi anii treceau, şi procedurile continuau, iar fiul se transforma pe zi ce trece. Deoarece vedea „în chip întunecos” nu iși percepea decât „urâțenia”, însă simțea că ceva frumos se întâmplă cu el.

Într-o zi, tatăl îi spuse : „fiule, mai avem o singură procedură. Va fi cea mai dureroasă, deoarece îţi voi recrea ochii. Dar după asta, procesul va fi încheiat”. Şi tatăl şi-a pus toată ştiinţa şi dragostea lui în această ultimă procedură. Grea operaţie şi de lungă durată. Însă fiul a supravieţuit şi acestei ultime intervenţii. Aştepta de acum cu nerăbdare ziua când tatăl îi va da jos bandajele de pe ochi. Şi iată că ziua aceea a venit, iar el, după lungi aşteptări a putut din nou să vadă. S-a uitat mirat la mâinile şi la picioarele lui : nicio zbârcitură ; nicio cicatrice. Totul era perfect. Arsurile dispăruseră cu totul. Se uita în oglindă şi nu îi venea să creadă. Știa că-i el, dar parcă nu era el. La un moment dat, ca şi cum s-ar fi trezit din somn,  întoarse capul spre tatăl său şi izbucni în lacrimi. Se mai uită odată în oglindă. Apoi se uită iar la tatăl său. Şi apoi iar în oglindă şi izbucni într-un strigăt de uimire: „tată, sunt aşa de frumos ! Dar, tată, eu semăn cu tine. Sunt imaginea ta”. Şi abia atunci realiză că, în tot acest timp, tatăl şi-a imprimat chipul peste arsurile lui. Şi iată că el, cel ars şi mutilat odată, devenise cel mai frumos om din lume.

Aveţi dreptate ! În lumea fizică nu este posibil ca cineva grav mutilat să fie reabilitat fără să-i rămână cicatrici. Dar Cel care lucrează în noi nu este om, ca să aibă limite. La Dumnezeu „toate lucrurile sunt cu putinţă”. Dumnezeu poate face dintr-un mort un om viu. Şi doar El poate face din păcătoşi nişte sfinţi. Metodele Lui de-a ne transforma sunt dureroase şi necesită mult timp, ceea ce ne poate produce frustrare. Dar El ne-a promis că ce a început în noi va duce la bun sfârşit. Iar într-o zi, când ni se vor deschide cu adevărat ochii, ne vom uita uimiţi şi vom spune : „Doamne, cum se face că strălucim ca soarele, noi care odinioară am fost întuneric ? Doamne, oare ni se pare sau chiar semănăm cu Hristos, Fiul Tău preaiubit ?”. Atunci vom înţelege profunzimea cuvintelor apostolului Pavel „…şi suntem schimbaţi din slavă în slavă, în acelaşi chip al Lui, prin Duhul Domnului”. Şi iată cum noi, cei păcătoşi şi netrebnici, mutilaţi de păcatele noastre, prin harul Lui nespus de felurit vom deveni „ca El”.

Va veni ziua când Dumnezeu ne va lua bandajele de pe ochi. Abia atunci vom vedea cum toate lucrurile au lucrat împreună spre binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu, ca ei să devină „frumoşii lui Tata”. Fără pată, făra zbârcitură, sau altceva de felul acesta.

Laurentiu Balcan, pentru Edictum Dei