Evoluția toleranței extreme

Mulți evanghelici (cunoscuți odată pentru o abordare foarte prudentă și biblică a doctrinei) devin rapid la fel de confuzi doctrinar ca și oamenii necredincioși pe care sunt atât de dornici să îi mulțumească. Cel puțin trei decenii de minimalizare deliberată a doctrinei și discernământului pentru a atrage necredincioșii au umplut multe biserici odinioară puternice cu oameni care nu au absolut nicio capacitate de a diferenția între cele mai rele doctrine și adevăr. Mă întâlnesc constant cu membri ai bisericilor evanghelice care nu știu cum să răspundă celor mai grave erori pe care le aud de la eretici, predicatori nonconformiști care activează în mediul virtual sau alte surse de doctrină falsă.

 

În biserica de astăzi, există o reticență tot mai mare în a lua o poziție fermă când vine vorba de orice subiect. Discernământul, sincer vorbind, nu este binevenit într-o societate ca a noastră. De fapt, perspectiva postmodernă este mai mult decât ostilă față de discernământ; este practic opusul ei. Gândiți-vă, a declara ceva „adevărat” și a numi opusul „eroare” încalcă dogma finală de neînvins a postmodernismului. De aceea, pentru un postmodernist, nimic nu este mai neplăcut decât exprimarea unor opinii puternice asupra chestiunilor spirituale, morale sau etice. E de așteptat ca cele mai puternice convingeri ale oamenilor să rămână cât mai laxe posibil. Certitudinea în privința oricărui lucru este exclusă, iar toți cei care refuză să facă compromisuri legat de principii sau doctrine sunt automat etichetați ca fiind prea înguști. Zelul pentru adevăr a devenit incorect politic. Într-un climat „tolerant” ca acesta, nu există, de fapt, nicio toleranță pentru discernământul biblic.

 

Unii creștini, fără să știe, au început să urmeze acest model cu câțiva ani în urmă. Această realitate a deschis larg ușa relativismului postmodern pentru o întreagă generație din biserică. Ei nu mai doresc ca adevărul să fie prezentat cu claritate, alb-negru. Preferă ca problemele legate de bine și rău, adevăr și minciună, corect și greșit să fie în mod deliberat pictate în nuanțe de gri. Am ajuns într-un punct în care credinciosul din ziua de azi presupune că acesta este modul corect de a înțelege adevărul. Orice grad de certitudine a început să sune ofensator pentru urechile postmoderniste ale oamenilor.

 

Un tânăr păstor mi-a spus că nu îi plăceau implicațiile autoritare ale cuvântului „predicare.” El a spus că preferă să vorbească despre slujirea sa la amvon ca fiind ocazia de a „împărtăși” cu oamenii. Desigur, nu a rezistat mult timp în slujire. Dar, din păcate, comentariile sale reflectă probabil starea de spirit predominantă din biserica de astăzi.

 

1. Martyn Lloyd-Jones a observat aceeași tendință cu câteva decenii în urmă.  În Predicarea și predicatorii  (n.t.) (Preaching and Preachers) – o carte excelentă – începe cu observarea faptului că societatea modernă devine incomodă la întreaga idee de „predicare:”

 

O idee nouă s-a strecurat cu privire la predicare și a luat diverse forme. Una dintre cele mai semnificative a fost că oamenii au început să vorbească despre „discursul” din cadrul slujbei în loc de predică. Asta în sine indică o schimbare subtilă. Un «discurs.» Nu mai este predică, ci un «discurs» sau poate chiar o prelegere… este nevoie de o discuție, o discuție la gura sobei, discuții liniștite și așa mai departe!

 

Lloyd-Jones a observat pur și simplu un fapt care avea să prezică în mod subtil disprețul postmodernismului față de claritate și autoritate. O problemă care, în epoca sa, exista în formă embrionară este acum un monstru adult.

 

La Convenția Emergentă din 2004, o adunare de aproximativ o mie o sută de lideri din mișcarea Bisericii Emergente, Doug Pagitt, pastor al comunității Solomon’s Porch (o comunitate Emergentă din Minneapolis), a spus celor prezenți: „Predicarea este coruptă.” El sugerează că o conversație complet deschisă, în care toți participanții sunt văzuți ca egali, este mai potrivită pentru o cultură postmodernă. „De ce să vorbesc eu timp de 30 de minute și tu nu?” „O predică este adesea un act violent,” a declarat el. „Este un act violent împotriva voinței oamenilor care trebuie să stea acolo și să o accepte.”

 

Rudy Carrasco, un pastor emergent din Pasadena, a fost de acord că predicarea este pur și simplu prea unilaterală, prea autoritară și prea rigidă pentru vremurile postmoderne. „În fiecare zi, în fiecare săptămână, apar lucruri în viață care nu sunt rezolvate, doar nebunie, confuzie și durere. Când oamenii vin cu trei răspunsuri, dau impresia că știu totul și au acest scut de fier în jurul lor, sunt dezgustat. Punct. Pur și simplu dezgustat. Și cred că asta nu este adevărat doar în cazul meu.”

 

Mulți din biserică, influențați de spiritul vremii, cred că creștinii nu ar trebui niciodată să ia o poziție intransigentă și nici nu ar trebui să argumenteze legat de vreun subiect. Nu ar trebui să ne angajăm în polemici. Aud asta frecvent: „De ce nu spui doar adevărul în termeni pozitivi și ignori punctul de vedere cu care nu ești de acord? De ce să nu eviți controversele, să uiți de aspectele negative și să prezinți totul afirmativ?”

 

Această etică este motivul pentru care nu mai este permis să tratăm problemele biblice într-o manieră directă și fără compromisuri. Cei care îndrăznesc să ia o poziție nepopulară, să declare adevărul într-un mod definitiv sau, cel mai grav, să își exprime dezacordul față de învățătura altcuiva, vor fi inevitabil percepuți ca fiind problematici. Compromisul a devenit o virtute, în timp ce devotamentul față de adevăr a devenit ofensator.

 

Dar multe dintre problemele care sunt compromise în cadrul mișcării evanghelice de astăzi nu sunt discutabile. Scriptura vorbește foarte clar împotriva homosexualității, de exemplu. Poziția creștină față de adulter nu este deloc vagă. Întrebarea dacă un credincios ar trebui să se căsătorească cu un necredincios este explicată cu o claritate perfectă. Scriptura interzice în mod clar oricărui creștin să dea în judecată un alt creștin. Egoismul și mândria sunt explicit identificate ca păcate. Acestea nu sunt zone gri. Nu există loc pentru compromis aici.

 

Cu toate acestea, aud constant toate aceste probleme tratate ca fiind în zona gri—la radio, la televiziunea creștină și în literatura creștină. Oamenii doresc ca toate aceste aspecte să fie negociabile. Și prea mulți lideri creștini sunt dispuși să cedeze. Ezită să vorbească cu autoritate asupra unor chestiuni legat de care Scriptura este clară. Liniile de demarcație dintre adevăr și eroare, înțelepciune și nebunie, biserică și lume sunt sistematic obliterate prin astfel de mijloace.

 

Lumea are nevoie de creștini care îmbrățișează o viziune antitetică asupra lumii, o mentalitate biblică care răspunde întrebărilor despre adevăr și moralitate în termeni de alb și negru. De ce? Pentru că nu există mântuire fără un adevăr absolut și de neclintit. Compromisurile, opiniile schimbătoare și tolerante nu oferă răspunsuri la problemele „ciudate, confuze și dureroase” cu care se confruntă zilnic pastorul Carrasco. Doar adevărul mântuiește, sfințește și oferă speranță.

 

Este nevoie de o generație de bărbați și femei care să ia o poziție pentru adevărul biblic. Oameni care se tem de Domnul, nu de oameni, și care vor găsi puterea și curajul de la Dumnezeu pentru a susține adevărul Său într-o epocă a toleranței extreme.

 

Articol scris de John MacArthur pentru GraceToYou (gty.org)

https://www.gty.org/library/articles/A305/the-rise-of-extreme-tolerance