„Roboam s-a dus la Sihem, căci tot Israelul venise la Sihem să-l facă împărat” (v. 1). Orice început este frumos, inclusiv un început de domnie sau, poate, mai ales un început de domnie. Orice început este dificil, inclusiv un început de domnie sau, poate, mai ales un început de domnie. Încă de la început, bucuria de a fi întronat ca rege al lui Israel este umbrită, după cum ne arată v. 2 și 3a: „Când a auzit lucrul acesta, Ieroboam, fiul lui Nebat era tot în Egipt , unde fugise de împăratul Solomon și în Egipt locuia. Au trimis să-l cheme.” Capitolul anterior l-a pomenit deja pe Ieroboam, profeția care a fost făcută cu privire la el și faptul- pomenit de două ori- că „a ridicat mâna împotriva împăratului [Solomon]” (1 Împărați 11:26-27). Astfel, sosirea lui nu prevestește nimic bun.
Ieroboam este chemat din Egipt de popor care, se pare, avea nemulțumiri cu privire la tratamentul pe care l-a primit în timpul domniei lui Solomon. Domnia strălucită a lui Solomon a avut și părți întunecate. Am pomenit în meditația de ieri degradarea spirituală, iar textul de astăzi mai adaugă exploatarea poporului. Ieroboam se pliază rapid la situație, exploatează nemulțumirea poporului și devine purtătorul de cuvânt al acestuia: „Tatăl tău ne-a îngreunat jugul; acum tu ușurează această aspră robie și jugul greu pe care l-a pus peste noi tatăl tău. Și îți vom sluji” (v. 4).
Toate privirile sunt îndreptate înspre Roboam și așteaptă cu nerăbdare hotărârea sa cu privire la plângerea poporului. Să facem câteva observații:
În tot acest context, Roboam face două lucruri bune. Mai întâi, nu ia hotărârea pe loc, ci cere poporului să aștepte trei zile. Trei zile în care poate să cugete, să cumpănească, să analizeze implicațiile. Mai apoi, Roboam nu ia hotărârea singur, ci se sfătuiește: „Împăratul Roboam s-a sfătuit cu bătrânii care fuseseră pe lângă tatăl său, Solomon (…)” (v. 6). Roboam înțelege că nu le știe pe toate și că pentru a lua o hotărâre bună, are nevoie nu doar de timp, ci și de alte perspective, diferite de a sa.
Bătrânii, care, să nu uităm, „fuseseră pe lângă tatăl său Solomon, în tot timpul vieții lui”, îi dau sfatul înțelept: Roboam ar trebui să trateze poporul cu bunăvoință. În felul acesta inima și loialitatea oamenilor vor fi câștigate. Ce bine ar fi fost dacă Roboam urma acesta sfat! Nu o face! De ce?
În continuare, textul biblic ne spune ceea ce a făcut Roboam, dar, citind cu atenție, vom înțelege și de ce a făcut ceea ce a făcut. Care a fost motivația care l-a determinat să renunțe la sfatul bun al bătrânilor? Vom înțelege motivația, în momentul în care privim cu atenție la al doilea grup de sfătuitori înspre care Roboam se îndreaptă. În primul caz, a fost vorba despre „bătrânii care fuseseră pe lângă tatăl său Solomon, în timpul vieții lui” (v. 6). În al doilea caz este vorba despre „tinerii care crescuseră cu el și care erau împrejurul lui” (v. 8). V. 9 subliniază afirmați făcută în v. 8: „Iată ce i-au zis tinerii care crescuseră cu el.”
De ce ai lepăda sfatul bătrânilor care, evident, au mult mai mult tact, mult mai multă înțelepciune și experiență de viață și cunosc mult mai bine reacțiile poporului? De ce să dai curs sfatului unor tineri care sunt la fel de neexperimentați ca tine? Pentru că părerea tinerilor cu care ai crescut și care te înconjoară coincide cu a ta! Fără să speculez prea mult, cred că, în situația de față, Roboam nu caută cu adevărat un sfat, ci mai degrabă o confirmare a propriei opinii. Foarte posibil ca acea consultare a bătrânilor să nu fi fost doar un gest de curtoazie politică. Roboam nu își recunoaște ignoranța și nevoia de călăuzire, ci se înconjoară de „yesmani”. Foarte posibil ca cele două lucruri bune pomenite mai devreme să fi fost doar de fațadă. Tot ce e posibil. Acestea rămân însă ca lecții pozitive, indiferent de motivația de profunzime a lui Roboam.
În loc să se lase călăuzit de înțelepciunea acumulată de bătrâni de-a lungul timpului, noul împărat acționează mânat de teribilismul tinereții, teribilism care îi fierbe în vene. Da, bătrânii pot greși. Trecerea anilor nu aduce întotdeauna înțelepciunea de a înfăptui binele, ci ne transformă uneori în meșteri iscusiți în corupție și pervertirea dreptății. De cele mai multe ori însă, experiența de viață aduce o înțelepciune care nu poate fi acumulată în niciun alt fel.
Ispita de a ne înconjura de „yesmani” este la fel de prezentă și azi. E întotdeauna supărător să fii contrazis. Cum ar putea fi mustrarea plăcută? Plăcută nu e, dar e absolut necesară. Aceeași tendință de a ne înconjura de oameni care doar confirmă opiniile noastre este prezentă și azi, inclusiv în mediul eclezial. De ce să ne mai încurcăm cu opinii diferite, de ce să mai învățăm smerenia și răbdarea când putem „pune” de ceva nou, după chipul și asemănarea noastră? De ce? Textul ne oferă răspunsul, în continuare.
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează