Înapoia mea, lene! Patru sfaturi împotriva lenei

S-ar putea să preferăm să nu ne apropiem prea tare de lene, să o privim de la distanță ca pe un exponat dintr-o grădină zoologică. Dar, cumva, ea își găsește un culcuș în fiecare suflet, chiar și în cel mai harnic. Când sună alarma, ea apasă pe „amânare.” Când un proiect are nevoie de toată atenția, ea deschide o nouă pagină de internet. Când trebuie să ne ocupăm de o treabă neplăcută, pe care deja am amânat-o prea mult timp, tot ea vine și ne spune s-o lăsăm pe a doua zi.

Am putea avea tendința de a ezita să analizăm lenea, preferând să ne ferim de o priveliște așa de neplăcută. Dar uneori, lenea din noi moare doar atunci când ne uităm la ea îndelung și cu atenție. „Am trecut pe lângă ogorul unui om leneş şi pe lângă via unui om fără minte,” ne spune înțeleptul. „M-am uitat bine şi cu luare-aminte şi am tras învăţătură din ce am văzut” (Proverbe 24:30, 32).

Pe măsură ce ascultăm mormăitul lenei și luăm în calcul rezultatele cauzate de activitatea ei, aflăm, prin contrast, despre o viață de muncă și cu frică de Dumnezeu. Așadar, ce sfaturi pot să primească înțelepții când iau aminte la lenea ce se ascunde în interiorul lor?

1. Puțin câte puțin se adună

„Să mai dorm puţin, să mai aţipesc puţin, să mai încrucişez mâinile puţin, ca să mă odihnesc…” (Proverbe 24:33)

Ambalajele de bomboane împrăștiate în jurul patului lenei, așa de multe că te împiedici în ele, au ceva în comun: în acel moment, fiecare dintre ele au fost „puțin.” O mică gustare, o mică pauză, o mică recompensă, un mic răsfăț. Banii părinților s-au dus toți în acest fel. Încă un abonament la o aplicație. Încă o mâncare la comandă.

Înțelepții aud și învață. Se pare că „puținul” este orice altceva, numai puțin nu – cel puțin, când se alătură altor o mie de puținuri. Mai multe picături formează un lac. Mai multe lovituri de topor doboară un copac. Prin urmare, felul în care gestionăm puținul – micile ispite, micile decizii, micile momente de renunțare la sine – are o foarte mare importanță.

Solomon ne îndreaptă atenția către una dintre cele mai mici creaturi. „Du-te la furnică, leneşule; uită-te cu băgare de seamă la căile ei și înțelepțește-te!” (Proverbe 6:6). Da, furnicile sunt mici – una cară o bucățică de pământ, alta o bucățică de frunză, alta o firimitură de pâine. O furnică nu poate să realizeze repede ceva semnificativ, însă în timp și puțin câte puțin, un mușuroi ia naștere, o rețea de tuneluri subterane capătă formă, o colonie de furnici este încălzită și hrănită.

Fugind de lenea din interiorul meu, am eșuat de multe ori pentru că am încercat să alerg prea repede. Realizând cât de distructive pot fi micile ei distrageri, mi-am zis că trebuie să fac multe lucruri. Voi termina zece proiecte săptămâna asta – nu, douăzeci! Voi face sport de luni până vineri, fără excepție! Voi ține un devoțional de jumătate de oră pentru familia mea în fiecare seară!

Uneori, într-adevăr, calea de la casa trândăviei e abruptă și trebuie străbătută repede. De cele mai multe ori, însă, e mai înțelept să o luăm cu încetișorul, înlocuind micile distrageri cu mici lucruri înțelepte, propunându-ne obiective modeste, asemănătoare cu ale furnicilor și apoi să începem să construim pe baza lor. Pe parcurs, refuzăm mici compromisuri pentru mici dovezi de ascultare, evităm un pic de lenevie pentru un pic de muncă. Aducem fiecare mică dificultate în fața Tatălui nostru din ceruri. Încetul cu încetul, vom primi de la el puterea de a lucra mai sârguincios.

1. Neglijența face ca buruienile să crească

„Am trecut pe lângă ogorul unui leneș… și era numai spini, acoperit de mărăcini.” (Proverbe 24:30-31)

Întorcându-se de pe o parte pe alta în patul său sau mâncând prânzul a treia oară, leneșul nu-și imaginează că face ceva rău. Cum poate să dăuneze un somn mai lung? Ce rău pot face câteva înghițituri în plus? Numai că în timp ce el doarme, mănâncă și fredonează relaxat o melodie, spinii îi invadează ogorul. Leneșul nu a plantat el spinii, bineînțeles – dar prin faptul că nu muncește, rezultatul e același. Dacă nu arăm, nu săpăm și nu semănăm semințe bune, pregătim terenul pentru alte scopuri. Neglijența face ca buruienile să crească.

Imaginează-ți că vine unul dintre următoarele mici momente: să continui să-ți faci temele sau să te uiți la niște poze de seara trecută? Să citești din Biblie și să te rogi sau să mai lenevești câteva minute în pat? Să te concentrezi în totalitate timp de o oră și să-ți termini proiectul sau să-ți verifici (din nou) e-mailul? Am putea crede că aceste mici compromisuri sunt doar niște paranteze neutre și inofensive în mijlocul muncii noastre. 

Adevărul este că de fiecare dată când îi permitem lenei să preia controlul, nu doar că ne oprim din a face o treabă bună, ci creștem buruieni. Poate că, pe măsură ce ne perfecționăm în arta leneviei, buruienile se vor vedea doar în sufletul nostru sau, poate că, buruienile sunt vizibile pentru toată lumea – prin munca pe jumătate făcută, promisiunile nerespectate, scuzele penibile și responsabilitățile abandonate. În orice caz, după cum un alt proverb subliniază, „Cine se lenevește în lucrul lui este frate cu cel ce nimicește.” (Proverbe 18:9). Casa unui om leneș și casa unui distrugător ajung să arate în același fel. Singura diferență este viteza cu care se ajunge la rezultat.

Lenea, așadar, pare adesea inofensivă. Cu siguranță sunt exemple de creaturi mult mai dăunătoare decât această creatură zâmbitoare, tolănită cu nonșalanță pe canapea. Înțelepții, însă, privesc dincolo de ea. „Dacă nu-mi disciplinez azi copiii, pur și simplu dau undă verde lumii s-o facă.” „Dacă nu încep discuția asta dificilă, risc întreaga relație.” „Dacă nu-mi termin treaba asta cât încă am posibilitatea, o să pun povara asta pe umerii altcuiva.”

Nu putem spune că atunci când ne complacem cu lenea nu se întâmplă nimic. Când facem asta, cultivăm buruieni, dărâmăm ziduri, ruinăm temelii și lăsăm spinii să crească – chiar dacă totul are loc la un ritm lent. 

1. Dorințele noastre ne înșală

„Poftele leneșului îl omoară” (Proverbe 21:25).

Dorințele leneșului par cele mai bune prietene ale lui, ajutoarele lui cele mai înțelepte. Sfaturile lor sună așa de bine: „Nu, nu tunde gazonul acum. Pare că vine ploaia, oricum.” „Nu, nu vorbi despre Isus azi, cel puțin nu în conversația asta. O să vină timpul și pentru asta (poate).” „Las-o pe soția ta să schimbe scutecul copilului. O să recuperezi tu.” Ce sugestii frumoase! Ce ucigași seducători!

Înțelepciunea scoate adevărul la iveală: „Poftele leneșului îl omoară.” (Proverbe 21:25) Poate că moartea e hiperbolizată aici, dar numai puțin. În perioada și în cultura respectivă, supraviețuirea era strâns legată de muncă, de mâini bătătorite, câmpuri arate, recolte strânse și zile lungi. Pe vremea aceea, lumea era un loc mai aspru pentru leneși.

Lenea nu e așa de letală în zilele noastre, cel puțin nu în majoritatea situațiilor. Înțelepții știu, însă, că, chiar dacă „pofta leneșului” nu îi ia propriu-zis viața, ea îi ia aproape orice altceva. Îi ia bucuria unei zile bune de muncă. Îi ia pacea relațiilor întreținute cu grijă. Îi ia recompensa talentelor gestionate corect. Leneșul poate să se bucure de o existență mai ușoară – pentru câteva zile sau câteva minute – dar apoi fiecare domeniu din viața lui devine mai dificil.

Așadar, atunci când dorințele leneșe dau târcoale, oricât ar părea de dulci, înțelepții dirijează dorințele într-un loc mult mai solid decât plăcerile de termen scurt ale somnului, mâncării sau distracției. Ei Îl ascultă în schimb pe Domnul Isus, luând aminte la îndrumările Duhului Sfânt și la promisiunile Lui că îi va întări. Apoi, spunând din inimă un „N-ai putere asupra mea, lene!,” se ridică și își fac treaba.

1. Munca intensă vine din inimă

„Leneşul se crede mai înţelept decât şapte oameni care răspund cu judecată.” (Proverbe 26:16)

Până acum, armele noastre împotriva lenei au fost bazate în principal pe aspecte cunoscute, cu care suntem cu toții de acord – și e normal să fie așa, având în vedere că leneșul este „un om fără minte” (Proverbe 24:30). Dar acum ajungem la esența problemei, care este problema inimii.

Când Proverbele ne spun că leneșul „se crede înțelept,” asociază munca după planul lui Dumnezeu cu înțelepciunea, peste care Dumnezeu este Stăpân. „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul şi ştiinţa sfinţilor este priceperea” (Proverbe 9:10). De ce doarme leneșul mai mult și întârzie? De ce este condus de distrageri și procrastinare? La urma urmelor, pentru că el nu are înțelepciunea care vine din frica de Domnul.

Dumnezeu nu ocupă un loc important în cadrul de referință al leneșului – nici pe departe un loc așa de important precum canapeaua sau dulapul cu gustări. Înțelepții, prin opoziție, își amintesc că „căile omului sunt lămurite înaintea ochilor Domnului” (Proverbe 5:21) și le place că lucrurile stau astfel. Dumnezeu le completează aspirațiile așa cum albastrul umple un cer fără nori, el este începutul și sfârșitul lor, alfa dimineților și omega serilor lor, Cel în care ei trăiesc, prin care au mișcarea și muncesc. El este Dumnezeul care, prin Cristos, a sfințit munca pe care noi o facem în trup de om și ne umple de Duhul său care ne îndeamnă la hărnicie.

Prin urmare, când înțelepții simt că se apropie de lenevie, ei știu că munca asiduă e mai mult decât o chestiune de normalitate și de autocontrol. Lenea scoate la iveală o lipsă de loialitate; trândăvia vorbește nu doar despre un trup, ci și despre o inimă adormită. De aceea, ei iau în mână pumnalul care face o rană adâncă în inima leneșului: „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl” (Coloseni 3:17).

În Cristos, orice facem are o semnificație spirituală, de la rugăciunea făcută în taină până la trezitul când sună alarma, de la părtășie până la dublarea muncii noastre. Noi trăim și muncim sub privirea bunului nostru domn Isus. Împărăția Lui ne cheamă. Duhul lui ne umple. Promisiunile Lui ne împuternicesc. Puterea Lui ne determină în fiecare zi să nu lăsăm lenea să lucreze.

Articol scris de Scott Hubbard pentru Desiring God (https://www.desiringgod.org/articles/get-behind-me-sluggard).