Pentru unii, ideea că sfințenia noastră Îl bucură pe Dumnezeu pare să submineze (sau cel puțin să fie în tensiune cu) justificarea doar prin credință. Nu se bazează bucuria lui Dumnezeu pe sfințenia perfectă a lui Cristos, acum atribuită mie prin credință? Nu mă numește El „sfânt și iubit” înainte să ascult (Coloseni 3:12) și chiar după ce păcătuiesc (1 Corinteni 6:11)?
Aceste întrebări ne îndreaptă către o distincție utilă. La un anumit nivel, Dumnezeu simte o bucurie de neclintit pentru poporul Său pentru că suntem uniți cu „Fiul Său preaiubit” (Coloseni 1:13), Mântuitorul nostru sfânt care rămâne același ieri, azi și în veci (Evrei 13:8). Suntem în Cristos — învăluiți în dreptatea Lui, sfințiți de puritatea Lui — și, prin urmare, suntem pe deplin aprobați în ochii lui Dumnezeu. Și totuși, peste această temelie a favorii neschimbătoare a lui Dumnezeu, cu adevărat putem să-L bucurăm mai mult sau mai puțin, în funcție de cum trăim. Putem întrista Duhul sau putem să-L bucurăm (Efeseni 4:30); putem să-L bucurăm pe Dumnezeu Atotputernicul sau să-L nemulțumim (Efeseni 5:9–10).
Imaginea disciplinei părintești din Evrei 12 aduce împreună aceste două feluri de bucurie. Orice disciplină implică un anumit grad de nemulțumire sau dezaprobare. În același timp, orice disciplină bună izvorăște dintr-o iubire profundă. „Domnul pedepsește pe cine-l iubește” (Evrei 12:6). Dincolo de nemulțumirea lui Dumnezeu exprimată prin disciplinare, se află afecțiunea profundă și neschimbătoare a unui tată.
Pentru că ne iubește, El răspunde păcatelor noastre care Îl nemulțumesc cu disciplină — și prin disciplină, ne face mai plăcuți. Ne dă siguranța aprobării Sale veșnice în Cristos — și, uimitor, ne oferă și demnitatea de a deveni genul de oameni care vor auzi „bine, rob bun și credincios.”
Cum ar putea Dumnezeu să se bucure vreodată de mine?
Alții își pun o altă întrebare legată de bucuria lui Dumnezeu. Ei înțeleg de ce sfințenia Îl bucură pe Dumnezeu și ar dori să se știe plăcuți înaintea Lui. Dar nu pot să-și imagineze sfințenia lor — mica lor sfințenie șovăitoare — ca fiind vreodată suficient de pură pentru a-L bucura. Poate că în cer Îl vor bucura pe Dumnezeu, dar cum ar putea să o facă acum?
Simt puterea acestei întrebări. Păcatele noastre sunt încă multe, imperfecțiunile noastre prezente sunt adânci, iar motivele mixte pângăresc chiar și cele mai bune fapte ale noastre. Pe acest tărâm, Dumnezeu poate întotdeauna să dezaprobe ceva în noi. Așadar, poate părea mai sigur să ne refugiem pur și simplu în dreptatea lui Cristos și să așteptăm până când vom fi perfecți pentru a ne considera plăcuți. Dar ar fi o mare greșeală.
„Dumnezeu se bucură de sfințenia noastră, pentru că inima adevăratei sfințenii este fericirea în Dumnezeu.”
Dacă noi, deși ne încredem în Isus și căutăm să-L urmăm, ne îndoim că Dumnezeu s-ar putea bucura de sfințenia noastră, trebuie să ne confruntăm cu cât de des folosește Dumnezeu termeni care descriu plăcerea pentru a detalia postura Sa față de poporul Său parțial sfințit. El spune că dragostea frățească Îi place (Romani 14:18), împărțirea cu alții Îi place (Evrei 13:16), rugăciunea pentru împărați Îi place (1 Timotei 2:3–4), ascultarea unui copil Îi place (Coloseni 3:20), și chiar putem fi „pe deplin plăcuți” Lui (Coloseni 1:10). În fiecare dintre aceste exemple (și multe altele), El nu minte. Dumnezeul sfânt, sfânt, sfânt este uimitor, minunat de ușor de bucurat.
Rădăcinile aprobării Sale
Dacă întrebăm de ce o sfințenie atât de imperfectă Îi place lui Dumnezeu, am putea da mai multe răspunsuri. Ne-am putea aminti că sfințenia noastră prezentă nu este nimic mai puțin decât caracterul emergent al lui Cristos în noi (2 Corinteni 3:18), chipul Său salvat și reînnoit (Romani 8:29) — și Dumnezeu iubește slava Fiului Său. De asemenea, ne putem aminti că sfințenia noastră este roada Duhului Sfânt (Galateni 5:22–23) — și, la fel ca la început, Dumnezeu privește lucrarea creatoare a Duhului Său ca fiind „bună,” chiar „foarte bună” (Geneza 1:31).
Sau ne-am putea aminti, după cum scrie Richard Sibbes, că Dumnezeu poate să vadă sfințenia noastră dintr-o perspectivă pe termen lung, văzând pasul mic de astăzi ca parte dintr-un tablou mult mai mare și mai frumos:
„Hristos ne prețuiește după ceea ce vom fi și după ceea ce suntem aleși să fim. Noi numim o mică plantă un copac, pentru că ea crește pentru a deveni așa. Cine a disprețuit ziua lucrurilor mici? (Zaharia 4:10). Cristos nu ar vrea să disprețuim lucrurile mici.” (Trestia Frântă, Richard Sibbes)
Discursul ziditor de astăzi, puritatea gândirii, sacrificiul, dorința exprimată în rugăciunea înălțată spre cer — acestea sunt ghinde care devin stejari, muguri pe cale să înflorească, semințe de muștar destinate să depășească și să reziste spinilor și mărăcinilor care cresc din cauza păcatului nostru. Și astfel, acestea Îi plac Lui.
Totuși, putem privi și mai adânc.
Fericirea în inimă
Privind mai profund, am putea spune că Dumnezeu este bucuros de sfințenia noastră, pentru că inima adevăratei sfințenii este fericirea în Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea astfel încât oameni ca noi să găsească cea mai mare bucurie în El și astfel să-L glorifice pe El ca fiind cea mai Mare Bucurie din lume — comoara din câmp, perla de preț infinit, cel mai frumos dintre zece mii (și cu mult mai mult). Și dacă am putea dezvălui straturile unei vieți cu adevărat sfinte, am găsi o inimă care pulsează cu o astfel de plăcere în Dumnezeu.
Oamenii care cresc în sfințenie au simțit, împreună cu Pavel, ceva din „valoarea nespus de mare a cunoașterii lui Cristos Isus, Domnul meu,” o valoare care ne face mai dispuși să suferim decât să păcătuim (Filipeni 3:8–10). Cu Ieremia, am lăsat cisternele sparte ale păcatului, am băut adânc din izvor și acum refuzăm să plecăm (Ieremia 2:13–14). Cu Ioan, am luat poruncile lui Dumnezeu și am spus, cu un strigăt de bucurie, „nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Și cu David, am gustat și am văzut că Domnul este bun (Psalmul 34:8) — prezența Lui fiind culmea bucuriei, mâna Sa dreaptă fiind locul plăcerilor veșnice (Psalmul 16:11).
O astfel de sfințenie este frumoasă, o licărire a iubirii dintre Tată și Fiu, aroma atmosferei cerului. O astfel de sfințenie este adânc înrădăcinată în inimă și inundă cele mai profunde părți ale ființei noastre cu râuri de apă vie. O astfel de sfințenie este largă, răspândindu-se peste viață la fel de cuprinzător precum apele acoperă marea. Și o astfel de sfințenie Îl face fericit pe Dumnezeu.
Așadar, dacă vrem să rezumăm voia lui Dumnezeu pentru poporul Său printr-o rugăciune simplă, poate nu vom găsi una mai potrivită ca cea a lui M’Cheyne: „Doamne, fă-mă cât de sfânt poate fi făcut un păcătos iertat.” Și, pe măsură ce ne rugăm, vom ști ce înseamnă cu adevărat: „Doamne, fă-mă cât de fericit poate fi făcut un păcătos iertat de Tine.”
Articol scris de Scott Hubbard pentru desiringGod.org
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter