Unul dintre primele lucruri pe care le învățăm despre muncă este că trebuie să luăm pauze în mod regulat (Gen. 2:1-3). Relatarea creației din Geneza 1 culminează cu faptul că Dumnezeu se oprește pentru a se odihni. Acea odihnă divină devine un model pentru cei creați după chipul acestui Dumnezeu care muncește și se odihnește, ceea ce înseamnă că întreaga umanitate este, de asemenea, chemată să ia pauze în mod regulat de la munca zilnică (Ex. 20:8-11; Deut. 5:12-15). Odihna umană ne este prezentată pentru prima dată ca odihna lui Dumnezeu. El își încheie lucrarea de creație, se retrage, o privește, declară că este bună și apoi se odihnește. Chiar și pentru Dumnezeu, odihna izvorăște în mod natural din muncă.
Dumnezeu îi cheamă pe oameni să muncească și să se odihnească nu doar pentru că acestea sunt sugestii utile pentru o viață bună, ci pentru că ele fac parte din ceea ce înseamnă să fii om, deoarece ele emană împreună din caracterul divin după a cărui imagine am fost creați. Muncim și ne odihnim pentru că Dumnezeu face asta, iar noi suntem creați după chipul Său. Acest lucru este adevărat pentru toți oamenii, fie că își dau seama sau nu. Munca este mijlocul prin care ne îndeplinim chemarea de purtători ai chipului lui Dumnezeu în lume, iar odihna este mijlocul prin care reflectăm domnia Creatorului care ne-a făcut după chipul Său.
În teorie, majoritatea oamenilor înțeleg că munca și odihna merg mână în mână. Totuși, din cauza căderii, tindem să accentuăm una în detrimentul celeilalte, uitând că suntem chemați să le urmărim pe amândouă în armonie. Greșim când privilegiem una în detrimentul celeilalte, deoarece nu respectăm ordinea pe care Dumnezeu a creat-o. În rebeliunea noastră, luăm un lucru creat bun și îl transformăm într-un idol.
Idolatrizarea muncii este muncă fără odihnă sau ceea ce se numește uneori „dependență de muncă.” Idolatrizăm munca atunci când muncim fără a ști să ne și odihnim. O astfel de muncă este în cele din urmă lipsită de sens și nesatisfăcătoare pentru oamenii creați după chipul lui Dumnezeu.
De aceea, suntem atât de impresionați de relatarea din Geneza care Îl descrie pe Dumnezeu în repaus. Acest pasaj ne oferă o înțelegere prețioasă atât a caracterului lui Dumnezeu, cât și a răspunsului adecvat al celor ce poartă chipul Său. Relatarea creației ne întreabă: „Ce te face să crezi că tu nu ai nevoie de odihnă când chiar Creatorul își face timp pentru ea?” Dacă un Dumnezeu infinit, etern și neschimbător alege să se odihnească de la lucrările Sale cosmice, este o absurditate să credem că ne putem lipsi de o astfel de odihnă. Toți am experimentat perioade din viață când odihna era cu adevărat necesară, însă nu reușeam să avem parte de ea. Astfel de perioade ar trebui să fie doar atât—sezoane temporare de muncă intensă. Ele nu ar trebui să fie norma. De fapt, dacă astfel de perioade au devenit norma pentru tine, poate ar trebui să reconsideri valorile în baza cărora iei deciziile în viață.
Viața marcată de neliniște prelungită nu indică doar o lipsă de înțelepciune; indică rebeliune. Putem vedea importanța păstrării Sabatului în modul în care umanitatea este chemată să îngrijească pământul de-a lungul Vechiului Testament. În relatarea din Geneza, Dumnezeu formează omul adam din pământ adamah (Gen. 2:7), conectându-i strâns pe cei doi. El poruncește omului să îngrijească și să stăpânească pământul, o poruncă care este adesea denumită „mandatul cultural” (Gen. 1:28). Moise a învățat că o astfel de poruncă asupra pământului în Israel include responsabilitatea de a stabili anumite perioade de odihnă când pământul nu produce hrană pentru poporul lui Dumnezeu și nu este lucrat (Lev. 25:1-7). Odihna pământului era atât de semnificativă încât eșecul israeliților în această privință este declanșatorul pe care Moise (Lev. 26:34) și Cronicarul (2 Cron. 36:20-21) îl dau pentru exil—pământul nu fusese lăsat să-și „trăiască” Sabatele corespunzătoare. Astfel de pasaje ar trebui să ne trezească, deoarece indică faptul că o respingere personală a odihnei poate duce la o impunere divină a acesteia.
Rezistăm odihnei în detrimentul nostru, deoarece prin odihnă găsim reînnoire și înnoire pentru munca ce urmează. Mai important, prin odihnă Îl onorăm pe Dumnezeu care ne cheamă la această viață de muncă și odihnă. Prin urmare, ar trebui să muncim și să ne odihnim spre slava Sa (1 Cor. 10:31). Idolatria odihnei reprezintă, de asemenea, o amenințare. Idolatria odihnei este odihnă fără muncă, sau ceea ce se numește uneori lenevie. Odihna neobținută prin muncă, neplătită este în sine lipsită de sens și nesatisfăcătoare pentru oamenii creați după chipul lui Dumnezeu.
După cum am menționat, există probabil o tendință societală către dependența de muncă în multe medii urbane, dar experiența de viață indică faptul că anumite grupuri de oameni ar putea fi mai susceptibile la idolatria odihnei. De exemplu, idolatria odihnei poate fi o tentație mai mare pentru cei tineri, care nu au încă facturi de plătit, o familie de susținut sau guri de hrănit. Viața exigentă a muncii și a carierei este înaintea lor, și un astfel de viitor poate fi cu adevărat intimidant. Perspectiva unei cariere solicitante poate împinge invers pe cineva să îmbrățișeze o viață lejeră, odihnitoare care respinge povara muncii. O tragedie profundă are loc atunci când un tânăr devine prins în stilul de viață al idolatriei odihnei și nu experimentează niciodată împlinirea care vine din munca bună și satisfăcătoare.
Nu ar trebui să fim surprinși să descoperim că idolatria odihnei este, de asemenea, o tentație pentru cei care se află la cealaltă extremitate a spectrului de vârstă. Mulți oameni muncesc toată viața cu așteptarea sinceră că într-o zi vor renunța carierele lor și își vor petrece zilele în odihnă prelungită. Prin urmare, când ajung la o anumită vârstă, cred că au câștigat dreptul la o viață de odihnă nedisturbată și nealterată. Aceasta este o idolatrie pe care cultura noastră a codificat-o în legile muncii, de parcă la o anumită vârstă în viața umană, o persoană încetează să mai fie un om făcut după chipul lui Dumnezeu și ar trebui, prin urmare, să înceteze să muncească.
Cu siguranță, munca noastră zilnică poate și ar trebui să evolueze pe măsură ce îmbătrânim, dar asta nu înseamnă că ne pierdem chemarea de a participa la mandatul cultural ca purtători ai chipului lui Dumnezeu. Bătrânii noștri au o comoară de relații, înțelepciune și experiență pe care le-au acumulat de-a lungul vieții lor. De aceea, este atât de valoros pentru ei ca, în ultimii ani ai vieții lor, să ia oportunitatea de a fi buni administratori ai proviziilor lui Dumnezeu în acest sens.
Așteptarea culturală a unei vârste de pensionare poate, de fapt, să derive dintr-o percepție greșită a odihnei cosmice care va fi împlinită în noile ceruri și noul pământ (Evr. 4:8-11; vezi și Rom. 8:18-25). Săptămâna creației este remarcabilă prin faptul că nu stabilește doar structura săptămânii de lucru umane; oferă un contur al istoriei umane, un sezon de muncă care culminează cu odihna escatologică. Trăind săptămâna de lucru biblică, trăim istoria lumii în șapte zile. Schimbarea creștină de la observarea Sabatului la observarea Zilei Domnului indică o schimbare în orientarea escatologică. Odihna ultimă pentru credincioși a început în Isus Cristos (Mat. 11:28-30), Domnul Sabatului care o va aduce la împlinire când Se va întoarce (Mat. 12:8).
Creștinii uniți cu Cristos pot fi siguri că întruparea perfectă a chipului lui Dumnezeu în El le asigură locul în odihna Sa finală și eternă (Col. 1:15-20). Datorită lucrării Sale de ispășire și Duhului Său care locuiește în noi, suntem acum liberi să ne celebrăm identitățile ca purtători ai chipului lui Dumnezeu răscumpărați, urmărind un echilibru sănătos între muncă și odihnă.
Articol scris de Scott Redd
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter