„Viață” și „libertate” sunt doi termeni care au o semnificație pozitivă și puternică pentru noi. Suntem „pro-viață” și „pro-libertate.” Cu toate acestea, astfel de cuvinte încărcate de emoție pot fi definite într-un mod evaziv, întrucât implică atât emoțiile noastre, cât și rațiunea. Având în vedere așteptările noastre de la stat și rolul nostru în cadrul acestuia, e important să înțelegem clar termenii din această categorie.
„Viața” are atât o definiție politică, cât și una religioasă. În spațiul politic, „viața” e definită din punct de vedere biologic; statul apără „viața” prin protejarea oamenilor de fapte și politici care le-ar afecta sau chiar le-ar pune capăt vieții, din punct de vedere biologic. De exemplu, pentru a proteja viața cetățenilor săi, statul poate purta un război defensiv. Statul pune la dispoziție poliția ca să „protejeze și să slujească” bunăstarea fizică și regularizează poluanții care ar putea să otrăvească aerul pe care îl respirăm. Din perspectivă religioasă, însă, „viața” are o semnificație mai complexă, întocmai după afirmația lui Pavel, care spune că un om poate fi mort chiar și cât timp este în viață (1 Timotei 5:6). Isus recunoaște diferența dintre viața biologică clasică și adevărata viață religioasă când îl citează pe Moise: „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Pâinea poate foarte bine să susțină sănătatea noastră biologică, dar viața noastră spirituală și religioasă este susținută de Cuvântul creator și răscumpărător al lui Dumnezeu. Nicio instanță guvernamentală nu poate favoriza sau proteja „viața” în acest sens complet religios, întrucât o astfel de viață este rezultatul harului și a binecuvântării Duhului Sfânt.
Stăpânirea, despre care Pavel spune în Romani 13 că este de temut pentru cei care fac lucruri rele, se referă la împăratul roman, ale cărui legi și definiție a răului nu erau bazate nici pe legile lui Moise, nici pe învățăturile lui Cristos. Răul, în acest context, însemna răul public – crime împotriva celorlalți sau a bunurilor celorlalți. Nu era vorba despre „rău” în sensul etic-religios complet, care ar include necredința, blasfemia, lăcomia și așa mai departe. Împăratul roman nu a arătat nicio preocupare pentru aceste realități, însă Pavel îl consideră totuși „slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău” (Romani 13:4). Statul apără „viața” prin protejarea oamenilor de fapte și politici care le-ar lua viața, din punct de vedere biologic. În spațiul civil, așadar, ne așteptăm ca guvernul să favorizeze și să protejeze viața biologică și să permită (dar nu neapărat să susțină) viața spirituală.
„Libertate,” în mod similar, are o definiție politică și una religioasă. Din punct de vedere religios, adevărata libertate este libertatea de păcat, iar o astfel de libertate poate fi descrisă chiar paradoxal ca un fel de sclavie: „după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră” (Romani 6:19). Libertatea politică, pe de altă parte, este libertatea de a fi complet uman, de a fi complet responsabil de sine – și, prin urmare, de a-ți urma propria conștiință, fără intervenții din partea statului, atât timp cât libertatea unei persoane nu afectează persoana în cauză, libertatea sau proprietatea altuia.
Libertatea politică, cu alte cuvinte, include „dreptul” politic de a păcătui, atât timp cât păcatul cuiva nu îi rănește pe alții. Prietenul meu baptist poate considera păcat, de exemplu, botezul bebelușilor; din punct de vedere legal, totuși, eu sunt liber, ca preot, să practic ritualul botezului într-un fel care se conformează percepției mele personale asupra subiectului. Acest fapt nu aduce niciun prejudiciu politic copilului sau părinților copilului; botezul nu dăunează sănătății, proprietății sau libertății cuiva. Eu susțin dreptul politic al fraților mei baptiști de a practica ritualul botezului așa cum conștiința lor le dictează, iar ei îmi acordă mie aceeași libertate politică.
Noi nu încurajăm libertatea pentru că toată lumea o va folosi bine sau înțelept, nici ca scop în sine. În teologia creștină, libertatea este promovată ca mijloc pentru atingerea unui scop: ascultarea sinceră de Dumnezeu. Nicio acțiune religioasă care e făcută în urma unei constrângeri nu îi face plăcere lui Dumnezeu; Dumnezeu dorește ca noi să decidem liber că vrem să-L ascultăm, având inimile mișcate de harul Său: „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută” (1 Timotei 1:5). Pavel era preocupat ca dragostea să aibă motivele corecte, să fie sinceră și conștiincioasă. Chiar și atunci când a confruntat problema reală și practică a ajutorării în situația foametei din biserici, el este la fel de preocupat de motivație ca de actul în sine: „Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci «pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu»” (2 Corinteni 9:7). Lui Dumnezeu nu-i place când cineva nu dă cu bucurie. Creștinii, prin urmare, ar trebui să fie cei mai înverșunați apărători ai libertății politice, pentru că o astfel de libertate este strâns legată de preocuparea noastră pentru sinceritatea religioasă.
Încurajăm libertatea și datorită avantajelor ei culturale. Fiecare cultură dorește să beneficieze de pe urma talentelor, cunoștințelor și a altor contribuții personale a cât mai multor persoane. Dacă creăm un sistem politic care suprimă darurile și contribuțiile lor, oamenii fie nu le vor mai pune în aplicare, fie o vor face altundeva. Marie Curie nu a avut permisiunea de a-și urmări interesele legate de radioactivitate în țara ei natală, Polonia, așa că s-a mutat la Paris pentru a-și desfășura activitatea acolo. Mstislav Rostropovich și-a petrecut cea mai mare parte din cariera sa de violoncelist în exil, departe de Rusia în care s-a născut, iar la bătrânețe s-a întors în țara sa, după ce Uniunea Sovietică a căzut. Albert Einstein a părăsit Germania natală în 1932 pentru a-și continua munca în Statele Unite. Într-o cultură liberă, acești oameni nu ar fi fost nevoiți să-și părăsească casele. În fiecare dintre exemplele citate, țările de origine ale acestor oameni au pierdut șansa de a fi asociate cu contribuțiile pe care ei le-au adus. Prezbiterienii din Virginia au înțeles această problemă la finalul secolului al XVIII-lea, când, pe 24 octombrie 1776, Hanover Presbytery a scris Legislaturii Virginiei o petiție pentru libertate religioasă, argumentând: „Vă rugăm să ne permiteți să afirmăm că instituțiile religioase sunt extrem de dăunătoare intereselor temporale ale unei comunități … astfel de instituții întârzie foarte mult populația și, prin urmare, progresul artelor, științelor și manufacturilor…” (citat în anexele cărții lui Charles F. James, Istoria documentară a luptei pentru Libertate Religioasă în Virginia, n.tr.).
Libertatea și așa-numitul „război cultural”
Nu trebuie să existe niciun „război cultural.” Forțele seculare și religioase au lucrat împreună de când John Witherspoon și Thomas Jefferson au colaborat la fondarea Statelor Unite. Diferența clară între un punct de vedere laic și unul religios nu trebuie să fie o competiție sau un „război.” Spre deosebire de teocrațiile islamice sau de Evul Mediu creștin și spre deosebire de secularismul impus de stat al republicilor contemporane precum Franța (unde musulmanilor nu li se permite să poarte hijab la școală), Statele Unite au ales o cale de mijloc. Aici religia este permisă și protejată de guvern (spre deosebire de Franța secularistă), dar nu este promovată de guvern (spre deosebire de islam sau de catolicismul medieval).
Ce e asta, pe scurt?
În război, sunt tolerate lucruri care ar fi intolerabile în societatea civilă – cum ar fi uciderea altor ființe umane, un act care în mod normal ar fi considerat oarecum necivilizat. Prin urmare, limbajul „războiului” tinde către un război total și către o lipsă de reținere. Dacă o persoană ajunge să fie convinsă, fie de un laic, fie de un adept religios al fricii, că „civilizația noastră este în joc,” atunci toate constrângerile și civilizațiile obișnuite sunt ușor lăsate deoparte de dragul marii cauze de a câștiga războiul și de a păstra civilizația. În mod ironic, civilizația este sacrificată de dragul civilizației.
De ce nu putem (și nu trebuie) să câștigăm un război cultural
Creștinii nu pot câștiga un război cultural din două motive: În primul rând, dacă am obține o majoritate și ne-am impune voința asupra altora prin puterea coercitivă a sabiei, nu am câștiga; am pierde. Am pierde posibilitatea ca ceilalți să asculte de Dumnezeu în mod sincer, din inimă. Dacă un individ se comportă public după anumite principii creștine doar pentru a evita să meargă la închisoare sau să fie amendat, el nu a fost „convertit.” El este încă pierdut, încă înstrăinat de Dumnezeu.
În al doilea rând, prin acceptarea constrângerii drept unealta influenței noastre, respingem cele două unelte prin care progresul poate fi obținut: convingerea morală și exemplul („ca să vadă faptele voastre bune …”). Altfel spus, recurgem la coerciție doar atunci când am eșuat prin persuasiune morală și exemplu. Atunci când acceptăm constrângerea, acceptăm exact instrumentul pe care apostolii au refuzat să îl folosească („Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământești,” 2 Corinteni 10:4). Astfel, admitem nu că am putea pierde așa-numitul război cultural, ci că l-am pierdut deja. Departe de a-i converti pe alții, ei ne-au convertit pe noi; ei ne-au convertit să le folosim totalitarismul, constrângerea și disprețul față de credința sau ascultarea conștiincioasă.
Articol scris de W. Robert Godfrey pentru Ligonier (https://www.ligonier.org/learn/articles/life-and-liberty) .
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează