„Atunci le va fi scârbă de ei înșiși…” -meditație din Ezechiel 6

-v. 7: „Morții vor cădea în mijlocul vostru și veți ști că Eu sunt Domnul.”

-v. 10: „Și vor ști că Eu sunt Domnul și că nu degeaba i-am amenințat că le voi trimite toate aceste rele.”

-v. 13: „Și veți ști că eu sunt Domnul, când morții lor vor fi în mijlocul idolilor lor, împrejurul altarelor lor, pe orice deal înalt, pe toate vârfurile munților, sub orice copac verde, sub orice stejar stufos, acolo unde aduceau tămâie cu miros plăcut tuturor idolilor lor.”

-v. 14: „Îmi voi întinde mâna împotriva lor și voi face țara deșartă și pustie, de la pustie până la Dibla, pretutindeni unde locuiesc. Și vor ști că Eu sunt Domnul.”

Dar, ne întrebăm, uitase poporul lucrul acesta? Nu, poporul nu uitase de Domnul, dar poporul adăugase alți domni înaintea cărora se închina. În momentul în care Domnul afirmă „Eu sunt Domnul”, dorește să le reamintească faptul NUMAI El este Domnul și că nu mai există niciun altul în afară de El, afirmație repetată adeseori în Scripturi. Poate că formularea cea mai clară este cea din Deuteronom 6:4: „Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn!”

Practic, prin judecata pe care o aduce, Dumnezeu își va nimici toți rivalii, toți idolii, înaintea cărora poporul se închina. Judecata lui Dumnezeu va dovedi supremația Lui și îi va face de rușine pe cei care se închină înaintea lor. Redăm doar trei versete, deși aproape fiecare verset vorbește despre aceasta:

-v. 3: „«Vă voi nimici înălțimile!»” (Înălțimile erau locuri în care se aduceau jertfe idolilor.)

-v. 4: „Altarele voastre vor fi pustiite, stâlpii voștri închinați soarelui vor fi sfărâmați și voi face ca morții voștri să cadă înaintea idolilor voștri.”

-v. 6: „Altarele voastre vor fi surpate și părăsite, idolii voștri vor fi sfărâmați și vor pieri.”

Să facem câteva observații practice:

În primul rând, închinarea înaintea unor dumnezei falși, idolatria, este un păcat grav, pe care Domnul îl tratează cu toată seriozitatea. Dumnezeu cataloghează această atitudine drept preacurvie, astfel că vorbește despre „inima preacurvară și necredincioasă”, dar și despre „ochii care au curvit după idolii lor” (v. 9).

În al doilea rând, asprimea judecății corespunde cu gravitatea păcatului. Domnul va nimici idolii, dar, tot atunci, chiar lângă altarele idolilor, îi va nimici și pe aceia care s-au încrezut în ei: „Și veți ști că Eu sunt Domnul, când morții lor vor fi în mijlocul idolilor lor” (v. 13). Cu alte cuvinte, poporul își pusese încrederea în dumnezei falși, iar faptul acesta avea să fie dovedit prin faptul că aceștia nu pot să se salveze nici pe ei înșiși și nici pe cei care se închină înaintea lor. În timp ce alipirea de Dumnezeul cel Viu înseamnă viață, alipirea de idoli aduce putreziciunea morții. Aceasta se va instala tocmai acolo unde poporul „aducea tămâie cu miros plăcut tuturor idolilor lor” (vezi v. 13). Nu este judecata prea aspră însă, ne întrebăm? Poporul încă se bucura de bunăstare, de belșug și de toate darurile bune trimise de sus, de Singurul Dumnezeu Adevărat, dar atribuia lucrurile acestea, în mod fals, idolilor lor. Singurul lucru care ar mai fi putut să îi trezească la realitate era nimicirea idolilor și revelarea inutilității acestora. (Deși, după cum ne arată finalul cărții Ieremia, unii aleg să persiste chiar și atunci în idolatria lor!)

În al treilea rând, chiar în acest peisaj sumbru al morții și al judecății există speranță. De unde vine aceasta? Cum își va da seama poporul cu inima împietrită de deșertăciunea și urâțenia idolatriei lor? Speranța și mântuirea au venit și vin întotdeauna de sus. Dumnezeu Însuși va salva o rămășiță. Nu doar că o va salva, dar: „Cei ce vor scăpa din voi își vor aduce aminte de Mine printre neamurile unde vor fi robi, pentru că le voi zdrobi inima preacurvară și necredincioasă și ochii care au curvit după idolii lor. Atunci le va fi scârbă de ei înșiși, din pricina mișeliilor pe care le-au făcut, din pricina tuturor urâciunilor lor” (v. 9). Pentru ca viața nouă, din Dumnezeu, să pătrundă și să crească în noi, este nevoie, mai întâi, ca ceea ce este vechi să piară; să ne dezguste și să fie lepădat. Dar și aceasta, arată Ezechiel, vine tot de la Dumnezeu.