Ce se schimbă după experiența unei ”morți ratate”? Partea I

Acum, la aproape 10 luni de zile (și nopți! Oh, insomniile de după anesteziile generale!) după ce voi fi experimentat ceva asemănător, tind să confirm aceste observații. Da, sînt foarte multe lucruri care s-au schimbat radical în această perioadă și aici nu este vorba neapărat de limitări, neputințe, regim, medicație, restrîngeri în activitate, concediu medical și imposibilitatea de a mai călători o vreme așa cum aș fi dorit, ci de mult mai mult decît atît.

”Ratarea morții” ne face să prețuim mai mult timpul care ne este dat, fiecare clipă. După ce devii atît de conștient de propria fragilitate, trăiești cu lăcomie fiecare secundă și celebrezi fiecare minut, sărbătorești fiecare încheiere de zi și ești extaziat în fiecare dimineață pentru că nu ai murit în somn. Nu ai tristeți nevindecabile, dar nostalgii … da! Nu este depresie neapărat, dar părere de rău pentru atîtea lucruri frumoase pe care le lași în urmă, pentru atîta frumusețe, atîtea dimineți superbe, atîtea îmbrățișări neîmbrățișate, sărutări nedate, călătorii neîncepute, daruri nedăruite. Pentru cele ce s-au dus și pentru cele ce vor urma, în cazul în care dispari.

Dar schimbarea și mai dramatică este în dinamica relațiilor, dincolo de aceste experimentări cu totul diferite ale prezentului, dincolo de lăcomia de a ”smulge clipa”, după modelul horațian carpe diem. Și care anume?

1. Relația cu mine însumi. Perspectiva asupra eului se schimbă complet după contemplarea unui final iminent. Am avut impresie mai bună despre mine, despre performanțele mele fizice, despre rezistența fizică și reziliență, despre capacitatea de a suporta setea, dar … plosca, corpul mutat și manipulat de alții, paralizia temporară, durerea, insomniile produse de anestezie, toate acestea m-au biruit. Prima întrebare care mi-a venit în minte după trezirea din anestezie a fost: ”cum oare am ajuns eu să fiu operat pe inimă, eu care am făcut 400 de km în 24 de ore cu bicicleta, cu atîtea performanțe sportive, cu atîtea sacrificii ca să slăbesc, ca să fiu în formă, ca să îmi pot ține nepoții în brațe … ”. Apoi a urmat setea aceea imposibil de descris, număram orele în funcție de cele cîteva picături care mi se dădeau la intervale regulate. Presiunea fizică ne modelează percepția de sine. Rezultatul? Umilința! Nu smerenia, ci umilința! Smerenia este un pas superior. Umilința este primul pas spre smerenia autentică. Poți fi umilit de faptul că nu te poți mișca și trebuie ca o femeie să te spele pe tot corpul sau să te ducă și să te așeze pe toaletă, dar acestea nu duc neapărat la smerenie. În toate aceste luni, cu toate aventurile legate de un corp care ajunge la tensiune de 9/5 sau 8/4, cu dureri amenințătoare într-un piept în care a mai rămas doar 2 cm de aortă, care și aceea se dilată periculos … am înțeles cît de ușor de înlocuit sînt, cît de mic sînt în raport cu mărețul plan dumnezeiesc.

Cînd ești gol, acoperit cu un cearceaf, pansat pe tot pieptul, prins în tot felul de fire și perfuzii ești doar un alt pacient, ești un diagnostic (a sosit o ”triplă disecție de aortă!”) nu mai ești nici soț, nici tată, nici fiu, nici profesor universitar, nici pastor, nici scriitor, ci ești identificat cu propria ta suferință. Întrebarea care revine permanent în minte de atunci încoace este Cine sînt eu? Cine mă cred eu? Cine sînt eu de am rămas în viață, cînd atîția alții, cu diagnostice mai ușoare au murit? Cine vrea Dumnezeu să fiu, dacă tot m-a mai ținut în viață prin atît de multe miracole? Ce rol mai trebuie să îmi asum în lume, față de familie, biserică, profesie? În toată această perioadă am început să cînt tot mai des ”Sînt un bulgăr de nimic, sînt un strop de rouă-n soare … ”

2. Relația cu Dumnezeu. ”Dar cu cît mă fac mai mic, cu atît Tu, cu-atît Tu te vezi mai Mare!”, așa continuă cîntarea. Cînd m-am trezit din anestezie, la cîteva zile, una dintre asistente m-a întrebat: ”Ce-ați văzut?”. ”Cum adică?” – i-am răspuns. ”Ce-ați văzut cît ați fost … acolo… că soțul meu a avut și el ceva asemănător și a văzut demoni, draci, printr-o fereastră, care încercau să ajungă la el… noroc că s-a trezit!”. ”Eu n-am văzut nimic, doamnă, că n-am ajuns încă! Dar am simțit o puternică și de nedescris liniște și pace în tot acest timp.”

În toată această perioadă am continuat să Îl descopăr și să Îl redescopăr pe Dumnezeu în Sfintele Scripturi, ca și pînă acum. N-am avut nicio revelație specială, nicio viziune, nicio experiență extracorporală, dar, recitind Biblia, în porțiuni mai mici ca de obicei, mai ales Psalmii (în primele luni nu mă puteam concentra absolut deloc, nici la scris, nici la citit – îmi repetam declinările grecești și latinești în minte ca să mă asigur că nu mi-am pierdut minimele capacități intelectuale) recitind Biblia, am început să îmi schimb concepția despre ce înseamnă bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu, manifestate acum față de mine atît de concret, zilnic, atît de palpabil. Și nu numai atît: Dumnezeu nu este acum pentru mine doar Creatorul, Răscumpărătorul, Tatăl ceresc, acum L-am redescoperit ca Cel care poartă de grijă și va purta de grijă familiei mele și atunci cînd nu voi mai fi, este Cel pe care Îl voi întîlni, Cel de la capătul drumului, Cel pe care Îl voi vedea în pururea petrecere cea mai mare parte din existența mea, adică restul, adică veșnicia …

Dumnezeul meu S-a ”metamorfozat” din Dumnezeul cărților, studiilor și rugăciunilor liturgice, Cel descoperit prin exegeză și propovăduit prin predici, în Dumnezeul de lîngă pat, din camera de spital, Dumnezeul respirat prin tuburile de oxigen, băut ca picăturile de apă după care tînjeam atît de mult, Dumnezeul de aproape, Dumnezeul suspinului. Dumnezeul de sus și de departe a venit să îmi fie Dumnezeul de  jos și de aproape.

N-am avut vreo revelație în timpul acela de 34 de minute în care chirurgul s-a luptat cu moartea  ca să mă readucă în stare de funcționare biologică, în timpul în care am fost tehnic vorbind ”mort”, dar am avut apocalipsa (descoperirea) Dumnezeului de după … pentru că Dumnezeul meu nu va mai fi niciodată Cel care va fi fost înainte.