Curajul de a te pune la îndoială-meditație din Psalmul 26

Câți dintre noi însă sunt dispuși să îl însoțească pe David în continuare, în rugăciunea pe care o rostește aici? Iată cum continuă el: „Cercetează-mă, Doamne, încearcă-mă,/ trece-mi prin cuptorul de foc rărunchii și inima!” (v. 2). Să facem câteva observații pe marginea acestei cereri:

David este dispus să iasă, câteva clipe din logica „toți sunt răi și îmi vor răul”, pentru a se plasa el însuși sub ochiul pătrunzător al lui Dumnezeu. Nu este o ocazie singulară. O invitație asemănătoare este rostită la finalul psalmului 139: „Cercetează-mă, Dumnezeule și cunoaște-mi inima!/ Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile!/ Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei!” (Psalmul 139:23). Cel mai adesea, dovedim o siguranță arogantă în ceea ce ne privește pe noi și „dreptatea” noastră. Spre deosebire de noi, din când în când, David se oprește pentru „a se pune la îndoială” pe sine însuși. Da, după cum ne arată cu prisosință psalmii pe care i-a compus, el vede răutatea care domnește în jur, în universul exterior, dar nu uită că tenebrele se pot sălășlui și în cel interior. El conștientizează că și acolo există căi întortocheate și unghere primejdioase.

Asistăm la o atitudine similară în textele care relatează evenimentele din Joia mare, atunci când ucenicii sunt înștiințați că unul din ei Îl va trăda pe Hristos: „Pe când ședeau la masă și mâncau, Isus a zis: «Adevărat vă spun că unul din voi, care mănâncă cu Mine, Mă va vinde.» Ei au început să se întristeze și să-I zică unul după altul: «Nu cumva sunt eu?»” (Marcu 14:18-19). În aceeași seară, Petru exemplifică acea siguranță nesănătoasă de sine, siguranță de sine care aruncă îndoiala asupra tuturor celorlalți: „Petru a luat cuvântul și a zis: «Chiar dacă toți ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire»” (Matei 26:33).

Trebuie să căutăm să cultivăm mai mult o teamă sănătoasă. Nu teama bolnăvicioasă care paralizează, ci acea teamă care izvorăște din smerenie. Smerenie care, la rândul ei, izvorăște din faptul că ne cunoaștem fragilitatea și falimentele.

Să observăm însă că David nu este dispus doar să Îl invite pe Dumnezeu la a-i cerceta viața, dar el cere o cercetare profundă. „Trece-mi prin cuptorul de foc rărunchii și inima” înseamnă „Doamne, cercetează străfundul ființei mele: gândurile, motivațiile, sentimentele…” Este o rugăciune care presupune curaj.

Orice om are acea parte vizibilă a vieții, acea latură pe care dorește să o expună public. Poate fi vorba despre conduita duminicală, tot felul de preocupări și proiecte filantropice, înclinații culturale, familia reușită și modul echilibrat în care știm să ne bucurăm de viață. Rețelele de socializare ne oferă nenumărate prilejuri pentru etalarea acestor lucruri. Fiecare om (cu o singură mare excepție în întreaga istorie a umanității!!) are însă și acea latură întunecată pe care o dorește ascunsă. Postăm cu mare plăcere acea poză din concediul de la mare, în care hainele albe și dinții, la fel de albi, contrastează cu marea albastră, iar noi zâmbim și zâmbim și zâmbim…Nu ne gândim să facem poze atunci când fețele ne sunt roșii și contorsionate după zeci de minute de ceartă, generată în cele mai multe cazuri de pricini neînsemnate.

Există însă o parte chiar mai lăuntrică, mai intimă, dar cu totul invizibilă. Este lumea gândurilor, a sentimentelor, a motivațiilor: fibra și motorul ființelor noastre! O parte atât de importantă, dar despre care nu vorbim aproape niciodată, nici cu cei mai apropiați. Acolo, în acea odaie Îl invită David pe Dumnezeu să vină, să facă lumină și, mai apoi, să pună lucrurile în rânduială. O astfel de rugăciune presupune curaj. Curaj și alte câteva lucruri: să stăm uneori singuri, să stăm uneori în tăcere și, mai presus de toate, tăria de a ne înfrunta pe noi înșine și propria noastră nedreptate, cu aceeași doză de curaj cu care înfruntăm nedreptatea lumii. Cel puțin!