Pentru cei care se pierd în noapte, mai plânge cineva?-meditație din Romani 9

Suntem indignați de ipocrizie, formalism, legalism, iar aceasta pe bună dreptate. Și apostolul Pavel era. „Te va bate Dumnezeu, perete văruit!”, îi spune el marelui preot Anania (Fapte 23:3). Am citit deja, în Romani 2, cuvintele aspre pe care apostolul le rostește cu privire la conaționalii săi care spuneau una și făceau alta: „Tu cate te fălești cu legea, necinstești pe Dumnezeu, prin călcarea acestei legi?” (Romani 2:23). Nu doar apostolul Pavel, ci și Domnul nostru era  indignat de ipocrizia și formalismul religios al celor din vremea Lui. Cine ar putea uita acel „Vai de voi cărturari și farisei fățarnici!” și toate vai-urile care îi urmează (vezi Matei 23).

 

Precum apostolul Pavel, precum Însuși Domnul nostru, suntem indignați când privim la cei de lângă noi. Doar că, în inima lor, pe lângă indignare, se mai afla ceva. De regulă, sărim repede peste prima parte a cap. 9 din Romani, pentru a ne angaja cu aprigă pasiune în disputa predestinare-liber arbitru. Grăbiți fiind, nu mai ne facem timp să ascultăm inima apostolului din primele versete, versete care stabilesc duhul în care ar trebui studiate următoarele capitole: „Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, că simt o mare întristare și am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Hristos, pentru frații mei, rudele mele trupești” (v. 1-3).

 

Indignarea apostolului Pavel era temperată, era „stinsă”, de lacrimile pe care le vărsa pentru cei pierduți, fie ei oameni destrăbălați dintre păgâni, fie legaliști rigizi dintre iudei. Aceleași lacrimi le regăsim, mai devreme, la Domnul nostru Isus Hristos. El rostește judecata peste cetatea Ierusalimului, judecată care de-acum nu mai putea fi evitată, dar o face printre lacrimi: „Când S-a apropiat de cetate și a văzut-o, Isus a plâns pentru ea” (Luca 19:41). Nu este însă acesta spiritul întregii tradiții profetice? Să îl ascultăm câteva clipe pe unul dintre profeții mai puțin cunoscuți: „Când am auzit lucrul acesta [vestea judecății], mi s-a cutremurat trupul; la vestea aceasta, mi se înfioară buzele, îmi intră putrezirea în oase și-mi tremură genunchii. Căci aș putea oare aștepta în tăcere ziua necazului, ziua când asupritorul va merge împotriva poporului?” (Habacuc 3:16).

 

Așa spunea Habacuc și așa spuneau și ceilalți profeți la vremea lor. Și ei erau indignați, dar erau și îndurerați. La fel apostolul Pavel și, în mod suprem, Domnul nostru. Noi? Noi adeseori rămânem doar cu indignarea. Evident, indignarea noastră are de-a face mereu cu păcatele altora. De regulă, atunci când nu mai plângem pentru o lume pierdută, nu mai știmă să plângem nici pentru păcatele noastre. În astfel de vremuri, crește riscul de a ne pierde și noi.