Iubește-i pe toți cei din jurul tău (Un adevărat test al credinței)

Unii ar putea găsi acest scenariu tulburător. Dacă nu putem discerne sinceritatea spirituală a unei persoane prin închinarea ei, atunci cum o putem discerne? Dacă mâinile ridicate și urechile atente și capul plecat pot masca o inimă împietrită, atunci unde apare adevărata dragoste pentru Dumnezeu?

Răspunsul principal vine în răspunsul dat de Isus unui învățător al legii. „Învățătorule,” întreabă omul, „care este cea mai mare poruncă din Lege?” (Matei 22:36). Iar Isus, în loc să răspundă cu o singură poruncă, dă două:

„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Matei 22:37–39)

„Iubește-L pe Dumnezeu” este prima și cea mai mare poruncă, cununa legii bune a lui Dumnezeu. Dar o astfel de dragoste nu se manifestă niciodată singură, spune Isus — și nici nu este cunoscută în principal prin acte exterioare de închinare. Mai degrabă, dragostea pentru Dumnezeu apare (sau nu) în modul în care o persoană își tratează aproapele. Așadar, dacă vrei să vezi mai clar sinceritatea spirituală a cuiva, nu-l urmări în primul rând la biserică. Urmărește-l cu copiii săi. Urmărește-l la muncă. Urmărește-l în trafic. Urmărește-l când este jignit. Căci îl vei cunoaște după dragostea față de aproapele său.

Versetul cel mai citat de Isus

Deși prima și cea mai mare poruncă apare în Shema — poate cel mai proeminent pasaj din Vechiul Testament (Deuteronom 6:5) — „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” poate părea aproape îngropată sub legile și ceremoniile din Levitic. Dar nu pentru Isus. Levitic 19:18 a devenit versetul său cel mai citat — și versetul cel mai citat din întregul Noul Testament.

De ce a revenit Isus în mod repetat la un pasaj pe care adesea îl trecem cu vederea în lectura Bibliei? Din cel puțin două motive. În primul rând, Levitic 19:18 rezumă, într-o formă remarcabil de compactă, esența legii lui Dumnezeu în ceea ce privește relațiile noastre. Așa cum avea să scrie Pavel mai târziu – „Cel ce iubește pe altul a împlinit legea. Căci poruncile… sunt cuprinse în această poruncă: ‘Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți’.” (Romani 13:8–9). Levitic 19:18 este ca o scurtă apariție a unui râu subteran care străbate întregul Vechi Testament, dând viață fiecărei legi.

Totuși, Isus a revenit la Levitic 19:18 și pentru un alt motiv: poate mai mult decât orice altceva, dragostea față de aproapele dezvăluie sinceritatea religiei noastre. John Calvin spune cum prima tablă a celor Zece Porunci (referitoare la dragostea de Dumnezeu) „era de obicei fie în intenția inimii, fie în ceremonii.” Dar, continuă Calvin, „intenția inimii nu era vizibilă, iar ipocriții se ocupau în mod constant cu ceremonii.” Acesta este unul dintre motivele pentru care Dumnezeu a dat a doua tablă a legii (referitoare la dragostea față de aproapele), deoarece “faptele dragostei sunt de așa natură încât prin ele mărturisim adevărata neprihănire” (Învățătura religiei creștine, 2.8.52 – n.t.).

Aici, în interacțiunile de zi cu zi cu familia, prietenii, străinii și dușmanii, inima ascunsă se arată. Astfel, în parabola bunului samaritean, Isus ilustrează adevărata spiritualitate nu prin ceremonii religioase (în care preotul și levitul excelau), ci prin milă transpusă în practică (Luca 10:30–37). Fără o astfel de milă, cea mai scrupuloasă observanță religioasă devine vopseaua albă pe un sicriu (Matei 23:27). Așa cum a spus Isus în mod repetat, „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9:13; 12:7; citând Osea 6:6). Mai bine să dai o mână de ajutor pe marginea drumului decât să ajungi la timp la templu.

Cei morți spiritual pot îndeplini multe ceremonii religioase. Ei se pot aduna cu poporul lui Dumnezeu, se pot ruga mult și des, pot memora legile lui Dumnezeu și pot da zeciuială cu precizie. Dar nu pot iubi pe aproapele lor așa cum cere Dumnezeu.

O mai cuprinzătoare definiție a aproapelui, dragoste mai profundă

În acest moment, însă, ne-am putea întreba: „Da, dragostea față de aproapele dezvăluie sinceritatea noastră spirituală, dar nu poate fi și dragostea față de aproapele prefăcută?” Într-adevăr, poate. Mulți evrei din vremea lui Isus își imaginau că respectă Levitic 19:18 când de fapt respectau o poruncă inventată de ei — o poruncă diminuată și domesticită, mai permisivă cu trupul.

Ni se poate întâmpla la fel și nouă. John Broadus, predicator din secolul al XIX-lea, notează cum – tocmai atunci când credem că ne iubim aproapele ca pe noi înșine – putem de fapt „iubi doar [pe noi înșine] — un fel de egoism extins” (cit. în Matei, 160). Isus a luptat adesea cu un astfel de „egoism extins.” El nu ne va permite să reducem dragostea față de aproapele la nivelul puterilor neregenerate. Atunci și acum, a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine cere ceva mult mai mult decât putem noi.

Așadar, pentru a ne trezi și a ne trimite în grabă la Dumnezeu pentru milă și ajutor, Isus nu ne spune doar să ne iubim aproapele, ci redă adevăratele semnificații ale termenilor „aproape” și „iubire.”

Cine este aproapele meu?

Când ne confruntăm cu o poruncă uimitoare precum „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, unul dintre primele noastre impulsuri naturale este să restrângem sensul de „aproape” la cei pe care ne este ușor să-i iubim.

Prima dată când Domnul nostru citează Levitic 19:18, citează și o adăugire populară la poruncă: „Ați auzit că s-a zis: ‘Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău’.” (Matei 5:43). Oricât am scotoci Vechiul Testament, nu vom găsi o poruncă să ne urâm dușmanii (și vom găsi, dimpotrivă, porunci precum Exodul 23:4-5). Așadar, împotriva impulsului natural de a exclude dușmanii din compania aproapelui nostru, Isus spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri” (Matei 5:44).

Alături de dușmani, cei nevoiași pot fi ușor privați de statutul de aproape, mai ales dacă acei nevoiași nu au nicio legătură apropiată cu noi. Astfel, când un învățător al legii, „dorind să se îndreptățească,” îl întreabă pe Isus, „Cine este aproapele meu?” Isus îl pune să-și imagineze un om pe jumătate mort, părăsit, genul de persoană nevoiașă care amenință să ne răstoarne programul și să ne golească portofelul (Luca 10:29-30). Poate că nu-l cunoști; poate că nu are nicio pretenție asupra ta în afară de faptul că este un semen uman. Dar dacă ești aproape de el și poți ajuta, atunci acel nevoiaș este aproapele tău.

Pentru a evalua profunzimea iubirii noastre față de aproapele, ne putem întreba cine primește îngrijirea și atenția noastră regulată. Pentru cine ne rugăm (Matei 5:44)? Cui îi facem „bine” (Luca 6:27)? Și pe cine ne străduim să salutăm (Matei 5:47)? Lista include vreun dușman — pe cei care ne ofensează, ne provoacă, ne încearcă, ne greșesc sau pur și simplu ne ignoră? Și lista include vreun nevoiaș — genul de oameni care îți perturbă ziua și „nu te pot răsplăti” (Luca 14:14)?

Dacă nu, atunci lista noastră de apropiați trebuie să crească. „Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc pe voi,” ne întreabă Isus, „ce răsplată mai așteptați? Nu fac și vameșii același lucru?” (Matei 5:46). Oricine poate iubi vecinii plăcuți. Dar a iubi pe cei ostili și nevoiași este un semn al harului asemănător lui Hristos.

Ce este iubirea?

Poate că întrebarea învățătorului legii („Cine este aproapele meu?”) nu este a noastră. Poate știm că aproapele se extinde asupra semenilor noștri în mod complet, imparțial ca cerul. Dar ce putem spune despre iubire? Aici, de asemenea, Isus nu ne va lăsa să restrângem definiția la ceva ce putem face fără El.

Una dintre cele mai profunde descrieri ale adevăratei iubiri față de aproape apare în ceea ce știm ca fiind Regula de Aur:

„Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea și Prorocii.” (Matei 7:12)

„Aceasta este Legea și Prorocii” seamănă izbitor cu Matei 22:40, unde Isus spune că „toată Legea și Prorocii” depind de cele două mari porunci — sugerând că Regula de Aur oferă standardul de aur pentru iubirea aproapelui. Și ce standard oferă.

Aici găsim o iubire activă, practică, o iubire care merge dincolo de urările de bine la fapte bune. Aici găsim o iubire imaginativă care oferă timp și atenție de care celălalt ar beneficia cu adevărat. Aici găsim o iubire care se neagă pe sine și îi slujește pe alții indiferent de cum ne-au slujit ei. Și aici găsim o iubire largă, cuprinzătoare, ale cărei limite se extind la „tot ce voiți.” „Iubește-ți aproapele” ne împinge mai departe decât mergem adesea, cerându-ne să-l punem pe aproapele nostru în prim-planul conștiinței noastre în loc să îl tratăm ca pe un personaj secundar în piesa în care eu sunt protagonistul.

Așadar, pe lângă întrebarea pe cine iubim, ne putem întreba cum iubim. Iubirea noastră ne incomodează constant? Curge ea dintr-o inimă caldă care dorește binele altuia în Hristos? Ia ea formă în acțiuni concrete în loc să rămână pe buze sau în imaginație? Și pentru aceia dintre noi care sunt orientați spre sarcini: listele noastre de lucruri de făcut includ nevoile variate ale altora, nu doar pe ale noastre?

El a fost aproapele nostru printre noi

Când Isus ne poruncește să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, atunci, El ne spune să-i iubim pe toți cei apropiați nouă, inclusiv pe dușmani și pe nevoiași. Și ne spune să-i iubim cu adevărat — aplicând acestei iubiri măsura iubirii de sine. O astfel de iubire, oricât de imperfectă (și imperfectă va fi până în cer), îi marchează infailibil pe cei care Îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu.

Cu toate acestea, dacă prima poruncă devine vizibilă prin a doua, a doua devine posibilă doar prin prima. Isus poruncește o iubire mai profundă decât pot oferi inimile noastre căzute. El poruncește o iubire care vine de la Dumnezeu — de fapt, o iubire care vine de la însuși Dumnezeu care a devenit aproapele nostru. Isus, pentru a ne arăta această neprihănire și pentru a fi pentru noi această neprihănire, a venit și a fost aproapele nostru, printre noi.

În El, vedem desfășurarea perfectă a iubirii față de aproape într-o viață solicitantă. Aici este Unul care l-a iubit pe vrăjmaș și pe străin, care a vindecat fiii sutașilor și a căutat păcătoșii samariteni. Aici este Unul care i-a iubit pe ceilalți ca pe Sine Însuși, permițând nevoilor nesfârșite și cererilor insistente să-I întrerupă zilele și să-I afecteze odihna. Aici este Unul care și-a iubit aproapele chiar și atunci când acel aproape ținea un ciocan și niște cuie care i-au străpuns trupul.

Mai mult decât atât, aici este Unul care ne-a iubit pe noi — mai nevoiași decât un om pe jumătate mort pe marginea drumului, mai ostili decât orice dușman pe care l-am cunoscut. Doar o astfel de iubire ca a Lui poate întoarce inimile noastre de la formalism religios pentru a împlini prima poruncă. Și doar o iubire ca a Lui poate umple inimile noastre suficient pentru a o împlini pe a doua. Puterea de a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine izvorăște din a fi iubiți de Isus, profund și zilnic.

„Fie ca fiecare creștin să ia în serios de zece ori mai mult datoria iubirii creștine,” a scris odată pastorul scoțian Maurice Roberts. Și să o facă prin a-L privi pe Isus cu de zece ori mai multă atenție, devotament și iubire.

Scott Hubbard, Desiring God